Amintiri din bucatarie

La varsta la care se considera ca o fata trebuie sa invete sa spele vasele din care manca, a incercat si mama sa-mi dea un imbold… In urmatoarea dimineata am avut un herpes de toata frumusetea, drept pentru care nu am mai spalat vase pana m-am casatorit! A mai incercat mama sa ma invete sa fac patura pentru taitei de casa… Aveam o problema cu unghiile lungi, care – chiar daca ingrijite – nu-si aveau locul in aluat, s-a umplut sub ele de faina, a vazut tata scena si s-a ajuns la concluzia ca nimeni nu va manca din taiteii facuti de mine… Dupa o perioada s-a gandit mama ca ar fi momentul sa invat sa fac o tocana, ca doar eram deja la varsta la care orice fata stie sa faca de mancare. Asa am inceput eu sa gatesc prima tocanita de cartofi, tocanita care a iesit cat pentru tot blocul, pentru ca ba era prea scazuta (si adaugam apa), ba era prea lunga (si din proprie initiativa adaugam faina!). Mama a fost singura care a spus ca este buna, de mancat n-am mancat nici eu si nici ceilalti din casa. Am fost total paralela cu gatitul, exceptand supa de pui sau de vita pe care o facea duminica, toate mancarurile erau facute de mama in kukta (in oala sub presiune), nu apucam sa vad prea multe „faze tehnologice”. N-am fost niciodata nevoita sa fac ceva in bucatarie, era mama acolo si, chiar daca pentru a face fata se scula dimineata la ora 4 sau 5, era mereu mancare gatita si vasele erau curate, la locul lor. O buna perioada de timp dupa ce m-am casatorit am mancat la mama sotului meu, dar pana ajungeam acasa la noi, ne era foame. Apoi am inceput incet – incet sa fac singura cate un fel mai usor de mancare. Nu aveam telefon, asa ca mama imi scria in scrisoare cum sa fac ciorba de fasole, pe cea de cartofi sau taiteii cu varza. Nu puteam sa imi intreb soacra cum sa fac, imi era rusine, prietene inca nu aveam in Cluj, iar cartile de bucate nu m-au ajutat prea mult. Asa am invatat, prin corespondenta, sa fac tot ce imi placea, tot ce nu puteam manca decat daca gateam eu. Iar cand ajungeam acasa in concediu, aveam o lista intreaga cu mancaruri de care imi era dor, iar mama imi facea toate poftele. Regret faptul ca au ramas multe, tare multe lucruri pe care nu le-am invatat si pe care nu imi amintesc cum le facea ea, s-au pierdut… Imi amintesc de nenumaratele borcane cu gem si sticle cu sirop de afine culese de unchiul meu si puse intr-un anume fel, fara fierbere, folosite in loc  de medicament impotriva diareei. Mai culegea unchiul meu si zmeura, galeti intregi care stateau pana a doua zi pe balcon, atunci viermii erau la suprafata, iar mama ii aduna fara greata, apoi incepea sa faca gemul si siropul. Au fost gemuri cum nu vor mai fi niciodata, oricat as incerca sa cumpar de la producatori, cu garantia ca sunt eco, bio sau mai stiu eu cum. Gemurile copilariei mele…

Ma intreb daca este un avantaj faptul ca astazi putem cumpara orice, putem comanda mancare la firme de catering, putem sa mancam la food court-urile din mall-uri, fara sa ne batem capul cu preparare ei? Pentru unii este, cu siguranta, dar pentru nostalgici este doar inca o ocazie de asi aminti de obiceiuri, mirosuri si rafturi din camara.

Acest articol a fost publicat în Pentru mama și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

29 de răspunsuri la Amintiri din bucatarie

  1. eu spune:

    chiar dacă nu are legatură cu subiectul

  2. BlueRiver spune:

    pe mine, dimpotriva, mama m-a luat in bucatarie de mica, sa invat sa fac mancare, pentru ca ea n-a stiut sa gateasca cand s-a maritat si i-a fost greu 🙂

  3. tetris spune:

    Se pierd tot mai multe obiceiuri si retete, e si lipsa de timp … (desi stau si ma intreb cum puteau mamele noastre sa le faca pe toate – mancare, curat, calcat, spalat de mana, serviciu si lucrau si sambata )
    Eu am ramas in gandcumagiunul bunicii, nu am mai intalnit gustul acela …

    • cafeauata spune:

      Mereu spun ca s-a intamplat ceva cu cele 24 de ore din vremea copilariei, acum sunt mai putine. Si mama le facea pe toate si tot reusea sa se culce la 10 seara, nu mai tarziu. Eu ma culc dupa 12 noaptea, ma scol la 6 dimineata si tot nu se vede.
      De la bunica am intr-un „fisier” borcanul cu untura si carnati, tinut special pana in iunie cand mergeam in vacanta!

  4. acuarele spune:

    Am zambit la faza cu tocana de cartofi, aveam vreo 12 ani cand mama a facut o amigdalita streptococica cu febra si eu am trecut la bucatarie in una din zile ca sa gatesc… tocana de cartofi!… 🙂 Faina n-am pus, dar a iesit cam ciorba. A fost buna, toti au mancat, ca n-aveau de ales!… 🙂 Mult mai tarziu m-am familiarizat cu gatitul in toata regula. Nu mi-a fost greu pentru ca mama ma tinea tot timpul pe langa ea in bucatarie, sa vad, sa simt, sa am idee. M-a ajutat mult cartea de bucate „Sanda Marin”, respectand cu strictete fiecare cuvintel de acolo. Desi e drept ca n-am gatit eu feluri asa de multe niciodata din ea… Azi gatesc „din ochi”, nu ma mai uit decat la retetele de prajituri cu atentie, acolo e musai!…
    Frumos mai povestesti!… 🙂

    • cafeauata spune:

      Multumesc!
      Am avut parte de o mamica foarte sanatoasa, nu am vazut-o bolnava niciodata! Stateam si eu pe langa ea, dar nu s-a inregistrat nimic in creierul meu, asa ca, m-am descurcat la fata locului, cand a fost musai. Acum este mai simplu, lucrez in domeniu de 11 ani si (vrand, nevrand) trebuie sa stiu aproape tot ce se intampla in bucatarie, ca sa pot verifica. Am totusi noroc cu faptul ca sotul meu este un conservator si in ale mancarii, asa ca nu trebuie sa ma strofoc cu noutati. Prajiturile si eu le fac la fix, cu cantarul, nu stiu face cum scria mama in retetele ei: „faina=dupa ochi”, mie trebuie sa-mi scrie clar cate grame, ca altfel ori pun prea multa, ori prea putina (cred ca am probleme cu ochii)…

  5. Diana Alzner spune:

    Să ştii că nostalgia bucătăriei de odinioară te-ar fi urmărit oricum, chiar dacă ţi-ar fi plăcut să găteşti şi învăţai de mică. Uite, la mine: am rămas fără mamă la 11 ani şi am învăţat să gătesc, dar, deşi am avut-o pe bunica – o unguroaică fără pereche – tot sunt reţete pe care am uitat să i le cer, am uitat să le notez, iar acum nu am de unde le lua. Şi culmea! Denumirea lor o ştiu în maghiară, aşa că nici nu le pot căuta… 😀

    • cafeauata spune:

      Cu siguranta ca a fost infiorator pentru tine, nici nu stiu ce sa spun, „imi pare rau” neputand exprima destul ceea ce simt. Mamica mea a „plecat” cand aveam 35 de ani si tot mi-a fost greu, urat, durere sfasietoare, gol ramas pana la sfarsitul zilelor mele…
      Despre retete, poate ma intrebi pe mine si voi stii sa te ajut, ce bucurie ar fi pentru tine sa descoperi si sa gatesti ceva la fel cu bunica ta!

  6. fosile spune:

    La cum nu te lasa mama ta sa faci ceva acasa,nu comentez.Erai cea mica,copilul si ea oricum facea o gramada.Se gindea ca o sa faci pina la saturatie dupa casatorie…
    In ce priveste gemurile,compoturile,muraturile si celelalte chestii care se faceau in casa,nici un producator nu va putea cuprinde toate gusturile,toate nuantele ce tin de modul de fierbere (pe foc de lemne,pe foc de carbune,la butelie sau la gaz),tin de ce mai pune fiecare femeie in plus fata de reteta in sine si niciodata un producator de serie mare (sau mica) nu va putea da gustul „de acasa”,gustul de „mama” sau „bunica”.

    • cafeauata spune:

      Chiar asa spunea, draga de ea: „lasa ca te vei satura cand vei avea famili ta”. Nu stiu daca era mai bine sa ma oblige sau a fost mai bine ca m-a lasat in pace, m-am descurcat oricum. Nici macar in Vale nu mai este mirosul de carbune care ma intampina cand ajungeam acasa, ce sa mai spun despre bunatatile gatite pe soba cu carbuni?

  7. Georgiana spune:

    aaa, pe mine mă punea mama la treabă! la vremea asta, toamna, aveam de tăiat saci de legume pentru zacuşti şi zarzaveturi de pus în ciorbă, iarna. Mă implica mereu, dar îmi plăcea şi mie. Nu m-a pus să fac mâncare niciodată, făceam pentru că-mi plăcea. Cu mâncările mele l-am vrăjit pe soţul din dotare. Adică, rectific, şi cu mâncările mele 😀
    Poopes, cafeluţo!

    • cafeauata spune:

      Ei da, norocul tau! Eu a trebuit sa-mi scot alte „arme” cu care sa mi-l cuceresc, cu bucataria n-am avut nicio sansa. Dar acum s-au schimbat si la noi lucrurile si spune ca eu fac cea mai buna mancare…

  8. convietuire spune:

    „Mama a fost singura care a spus ca este buna, de mancat n-am mancat nici eu si nici ceilalti din casa ” ––aceea da Incurajare !

    Frumos, cafeluţă, frumos…

  9. arakelian spune:

    eu nu am invatat de la mama. Era prea stresata, obosita, nu avea rabdare, si nici nu ii iesea mancarea uneori – gatea din obligatie si se vedea.
    A mai incercat mamaia sa ma implice: adu-mi din gradina, spala morcovii aia, toarna-mi inca un pic de ulei peste miinile din cozonac etc. Am invatat insa cand am avut nevoie: de foame. Acum am bucuria de a incerca din cand in cand noi retete, rar dar incerc. Si mi-am propus sa gatesc numai ce imi place – si asa a ajuns sa imi placa vita dupa zeci de ani in care nu o mancasem: pt ca o gatesc f. bine!

    Eu o mai rog pe fetita mea sa ma ajute – dar doar in ideea de a ii ocupa timpul si a o tine pe langa mine: de ex. ieri pt salata mi=a spalat castravetele cu burete si detergent de vase.

    Cat despre timpul de gemuri & compoturi: am facut si eu. Cand am avut placere. Si atunci asa usor se gaseste timp 🙂

  10. cafeauata spune:

    Ca si tine, am invatat de foame si de pofta. Norocul meu ca gatitul nu este totusi greu, trebuie doar sa stii cateva elemente de baza. Iar daca te mai inspiri si din reviste, daca stii sa adaptezi unele retete, este super!
    M-am distrat tare bine cand am citit cat de in serios a luat activitatea de spalare a castravetilor fetita ta. Sigur va face intotdeauna lucrurile cu daruire si nu ii vor scapa bacteriile de pe alimente!

  11. isis spune:

    Tatal meu m-a pus pentru prima oara la munca, adica m-a invatat sa fac… mamaliga!
    Aveam 18 ani si imi tot zicea c-o sa ma marit si n-o sa stiu sa-i fac mamaliga barbatului… 🙂

  12. cafeauata spune:

    Cu mamaliga am o experienta „minunata” de pe vremea cand eram deja casatoriti. Intr-o zi mi se facuse pofta de mamaliga si mi-am luat inima in dinti, am pus apa pe foc, cand a dat in clocot am adaugat faina „in ploaie”, dar s-a ingrosat infiorator de tare, fapt pentru care am pus alta apa la fiert intr-un vas mai mare, cand a dat in clocot am adaugat mamaliga cea groasa, dar era prea subtire. Asa ca, am mai adaugat faina de malai! Si tot asa, cand prea groasa, cand prea subtire, pana nu am mai avut vas in ce sa mut „minunea” si-atunci am mancat-o in starea in care a fost in ultima oala disponibila. Se vede ca nu am invatat sa fac mamaliga, dar sunt un om norocos pentru ca am un sot care prefera painea!

  13. Rodica Botan spune:

    Cam asa am invatat si eu ca tine bucataria. Ca mama le facea prea bine si nu faceam treaba buna niciodata la bucatarie – drept este ca nici nu m-am inghesuit acolo. Imi amintesc ca printr-o intimplare eram singura acasa si ne vizita o matusa de la Timisoara. Buna mea mi-a zis sa tai gaina si sa fac supa si ma rog …tot ce trebuie. Dupa ce am tras o trinta prin ograda sa prind gaina…am stat tremurind cu cutitul in mina si am sfirsit aventura cu o tigaie de cartofi prajiti pina la urma.
    Eu lociam in Valea Jiului si Buna avea in gradina vreo 7 visini. Imi amintesc de compotul de visine…Anul trecut am gasit un pui de visin si l-am plantat in gradina. Ma uit la el si zimbesc de fiecare data amintirilor. Mi-e dor de zilele alea…si dorul nu e nici tristete si nici bucurie ci o stare greu de exprimat …care le are pe amindoua…

    • cafeauata spune:

      Bine ai venit pe blogul meu!
      In primul rand ma bucur tare mult ca si tu esti din Vale, din Valea Mea (asa imi place sa-i spun), apoi iti multumesc pentru ca ti-ai facut timp sa-mi scrii. Ce amintiri placute ne leaga de copilarie, de vremea cand toate grijile erau ale celor mari, de locurile pe care mereu le vom vedea tot mai frumoase pentru ca ele ascund cu mare grija trairile noastre. Pana la urma, amintirile sunt singurele care nu ni se pot lua si care ne sustin cand avem mare nevoie de cei care s-au dus…
      La mine nici nu s-a pus problema sa tai un pui sau o gaina, eventual ar fi trebuit sa faca o ferma mama daca se lua dupa plansetele mele cand cumpara cate un pui de la „Gostat” si apoi il taia! Si cand taiau cate un porc, iarna, eram distrusa… Aveam vecine venite din Moldova, care spuneau ca la ele femeile niciodata nu taie o gaina, doar barbatii au acest „privilegiu”, drept urmare, cand aveau nevoie sa faca supa veneau la mama sa le ia gatul gainilor… N-am putut niciodata intelege cum putea mama mea draga sa omoare bietele gaini, fara sa planga dupa ele…

      • arakelian spune:

        aaaaa, am si uitat de superstitia asta! Deci in Moldova copilariei mele, auzisem ca numai barbatul trebuie sa taie animalul – ca altfel iese carnea tare etc. Evident, mamaia mea taia cu brio – ca tataia era la munca etc. Daca pt copii, vitelul era VITELUL, cu nume, cravata rosie la gat (sa nu se deoache) etc., pt bunici era sursa de mancare pt cateva luni. Animalele crescute erau un scop in sine. Vaca insa avea un statut aparte: comparabil cu un psiholog

        • cafeauata spune:

          Din pacate bunicii mei nu au tinut animale, doar strict pentru hrana de peste iarna, asa ca nu am „socializat” cu cai, vaci s.a. Cu siguranta orice animal poate avea rol de piholog!

  14. redsky2010 spune:

    imi vine sa rad cand citesc si ma gandesc la mine. eram absolut paralela cu bucataria pana m-am maritat. incet, incet am deprins una alta, dar le faceam fara chef, eram vesnic flamanda si in viteza. cu o mana mestecam in oala, cu alta ascultam la geografie si de fapt tot ce-mi doream era sa stau in pat. intre timp programul mi s-a eliberat, copilul a crescut, uneori gateste si ea )mda, nu-mi seamana mie!) iar eu gatesc de placere. si gustul se vede!
    raman la parerea ca pt mancare iti trebuie timp, rabdare si sa ai cu ce, cum spune mama 🙂

  15. cafeauata spune:

    Deci, mai sunt si altii ca mine! Ce bine ca nu toata lumea ma critica pentru ca nu m-am implicat in bucatareala inainte de a ma casatori…

  16. iassai spune:

    Dra a fost greu sa te apuci sa gatesti ? Eu cand ma gandesc la viitor spun ca o sa gatesc foarte bine – vese- dar acum nici ceapa nu tai. Plus ca eu nu vreau sa gatesc mancare romaneasca, cred chiar ca o sa devin vegetariana. Deci e greu ?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s