Amintiri din bucatarie

La varsta la care se considera ca o fata trebuie sa invete sa spele vasele din care manca, a incercat si mama sa-mi dea un imbold… In urmatoarea dimineata am avut un herpes de toata frumusetea, drept pentru care nu am mai spalat vase pana m-am casatorit! A mai incercat mama sa ma invete sa fac patura pentru taitei de casa… Aveam o problema cu unghiile lungi, care – chiar daca ingrijite – nu-si aveau locul in aluat, s-a umplut sub ele de faina, a vazut tata scena si s-a ajuns la concluzia ca nimeni nu va manca din taiteii facuti de mine… Dupa o perioada s-a gandit mama ca ar fi momentul sa invat sa fac o tocana, ca doar eram deja la varsta la care orice fata stie sa faca de mancare. Asa am inceput eu sa gatesc prima tocanita de cartofi, tocanita care a iesit cat pentru tot blocul, pentru ca ba era prea scazuta (si adaugam apa), ba era prea lunga (si din proprie initiativa adaugam faina!). Mama a fost singura care a spus ca este buna, de mancat n-am mancat nici eu si nici ceilalti din casa. Am fost total paralela cu gatitul, exceptand supa de pui sau de vita pe care o facea duminica, toate mancarurile erau facute de mama in kukta (in oala sub presiune), nu apucam sa vad prea multe „faze tehnologice”. N-am fost niciodata nevoita sa fac ceva in bucatarie, era mama acolo si, chiar daca pentru a face fata se scula dimineata la ora 4 sau 5, era mereu mancare gatita si vasele erau curate, la locul lor. O buna perioada de timp dupa ce m-am casatorit am mancat la mama sotului meu, dar pana ajungeam acasa la noi, ne era foame. Apoi am inceput incet – incet sa fac singura cate un fel mai usor de mancare. Nu aveam telefon, asa ca mama imi scria in scrisoare cum sa fac ciorba de fasole, pe cea de cartofi sau taiteii cu varza. Nu puteam sa imi intreb soacra cum sa fac, imi era rusine, prietene inca nu aveam in Cluj, iar cartile de bucate nu m-au ajutat prea mult. Asa am invatat, prin corespondenta, sa fac tot ce imi placea, tot ce nu puteam manca decat daca gateam eu. Iar cand ajungeam acasa in concediu, aveam o lista intreaga cu mancaruri de care imi era dor, iar mama imi facea toate poftele. Regret faptul ca au ramas multe, tare multe lucruri pe care nu le-am invatat si pe care nu imi amintesc cum le facea ea, s-au pierdut… Imi amintesc de nenumaratele borcane cu gem si sticle cu sirop de afine culese de unchiul meu si puse intr-un anume fel, fara fierbere, folosite in loc  de medicament impotriva diareei. Mai culegea unchiul meu si zmeura, galeti intregi care stateau pana a doua zi pe balcon, atunci viermii erau la suprafata, iar mama ii aduna fara greata, apoi incepea sa faca gemul si siropul. Au fost gemuri cum nu vor mai fi niciodata, oricat as incerca sa cumpar de la producatori, cu garantia ca sunt eco, bio sau mai stiu eu cum. Gemurile copilariei mele…

Ma intreb daca este un avantaj faptul ca astazi putem cumpara orice, putem comanda mancare la firme de catering, putem sa mancam la food court-urile din mall-uri, fara sa ne batem capul cu preparare ei? Pentru unii este, cu siguranta, dar pentru nostalgici este doar inca o ocazie de asi aminti de obiceiuri, mirosuri si rafturi din camara.

Publicitate