Fără cuvinte

Inca un inceput

Sper ca nu este ultimul, este doar inca unul.

De ceva vreme (2-3 ani mai exact), am inceput sa fac unele calcule referitoare la ziua in care voi fi o tanara pensionara. In povestile cu prieteni si cunostiinte, au fost si sunt pareri pro si contra, evident. Sunt oameni care nu-si mai gasesc rostul daca nu merg la un loc de munca, sunt altii care se bucura ca isi pot vedea de nepoti si sunt si oameni care stiu sa se bucure de libertatea pe care o da aceasta perioada din viata. Nu stiu cum voi vedea lucrurile in chiar acele zile, dar stiu ca imi doresc sa am timp pentru suflet. Pentru ca trebuie sa am timp sa asimilez tot ce ofera liniste, imi trebuie timp sa fac lucrurile in ritmul lor, nu mereu pe fuga. Am nevoie de timp, un timp care-mi lipseste acum.

A venit ziua in care am avut dreptul sa inaintez dosarul pentru pensionare anticipata cu penalizare (cum altfel la varsta mea?). Sunt hotarata ca, indiferent de valoarea penalizarii, sa profit de oportunitate. Emotiile le-am avut de cand am inceput sa construiesc dosarul si pana am primit numarul de inregistrare. Acum, astept. Se spune ca in maxim 45 de zile se da decizia, pe care daca o accept, devin pensionara, daca nu, mai merg la munca. O accept, clar, chiar daca ma astept sa fie o suma mai mica decat jumatate din salariul actual. Sunt apropiati care spun ca gresesc, ca pot sa mai lucrez, ca nu ne vom descurca cu banii. Poate vom gandi de doua ori inainte sa cheltuim, dar nu cred ca va fi o catastrofa. Daca ma uit la cum sta situatia in domeniul in care lucrez si, in special, in firma in care sunt, nu am motive sa cred ca in urmatoarea perioada salariul meu ar putea sa mai fie ca si pana acum. Macar trecerea spre banii primiti pe cuponul de pensie se face treptat, nu?

Imi place sa cred ca am invatat ceva in toata viata asta: daca vrei sa-ti fie bine, fa tu schimbarea.

Sa raman sau sa ma intorc?

Acum, dupa 1 an, am invatat ca doar curajul de a schimba locul de munca nu este destul. Am invatat ca „indrazneste sa fii fericit”, „construieste-ti singur fericirea”, „indrazneste sa fii tu” si alte motivationale, sunt (eventual) valabile pana la o varsta. Ok, zic. Mi se ofera vechiul post, ce fac? Am pus in balanta ce am acum si ce voi avea daca ma intorc acolo unde am crescut odata cu firma si cu acei oameni.

Acum am colegi distanti, am un loc de munca la care factorul uman nu intra in discutie. Acum fac 45 de minute pana acolo, cu un troleu mai mereu plin de tigani. Acum imi permit 3 pauze de cate 1 tigara, simtindu-ma rusinata ca ies din birou si nu lucrez. Acum vad zilnic o tanara care nu a invatat nimic din diplomatia mamei patroana, care te face prost pe fata, care nu poate sa conceapa ca oamenii merita respect. Acum stiu ca la iarna „ne va fi frig aici”. Acum mi se spune ce sa fac, fara sa mi se spuna si stilul in care se face in firma. Acum nu aud nici un fel de muzica sau stiri, nu am acces la net sub niciun motiv. Acum daca ma vede patroana ca imi deschid telefonul, isi aminteste ca mai am o sarcina de care nu stiam.

Daca ma intorc… Voi avea colegi care vor impartii povesti cu mine, chiar daca vor exista si certuri. Drumul va dura 20 de minute pe jos. Voi face pauze de cate ori voi crede ca imi pot permite. Voi putea da un telefon sefei si sa-i spun ca am o problema, prima intrebare fiind „te putem ajuta”? Voi avea si zile in care se vor revarsa nervii ei pe mine, apoi spunandu-mi ca ii sunt draga. Mi se vor cere solutii, chiar daca va face intotdeauna doar cum vrea ea.

Sa ma intorc sau sa consider ca ar fi o injosire si sa raman cu oameni care nu au nimic in comun cu mine?

 

Sfat

Daca ai trecut de 55 de ani si vrei sa schimbi locul de munca, gandeste-te tare bine. S-ar putea ca, ajuns in noul colectiv, sa-ti dai seama ca nu mai esti la fel de sociabil cum te stiai.

CRACIUN FERICIT!

Stoc zero

La fel de bine poate sa fie vorba despre multe alte medicamente lipsa.

Nu am tangenta cu nimeni dependent de imunoglobulina. Si totusi… Ma deranjeaza al dracului de tare faptul ca nu mai exista in stoc, la nivel national. Ma revolta pana la Dumnezeu si inapoi faptul ca poporul se lasa furat, mintit, calcat pe beregata, injosit, scuipat, fara sa faca nimic. Ca parinte de copil cu imunodeficienta, nu fac altceva decat sa mearga la jegosul de guvern, poate, poate, impresioneaza. Pentru viata copilului meu, mi-as da viata si libertatea. As sta in puscarie tot restul vietii mele, dar macar tara asta ar scapa de minim un biped cu burta mare si cu scaun asigurat in fruntea natiei, caruia i se rupe de noi. Li se rupe, da. Tuturor celor alesi. Am putea muri toti din partea lor. Dar, vorba cu care ne-am obisnuit: asta este.

Cu siguranta febra pe care o am ma face irascibila, dar sper sa-mi treaca fara sa-mi vizitez „minunata” dna. doctor de familie. Pentru ca ultima oara m-a intrebat daca stiu de la ce am febra. Deci… Noroc ca nu ma pricep la papusile voodoo, altfel pe multi i-ar lua dracu!

UPU Cluj

Nu contest priceperea medicilor. De la niciun spital ori clinica. Dar nu poate decat sa ma revolte lipsa de comunicare de la UPU Cluj. Si asta nu tine nici de Arafat, nici de presedinte si nici de guvern. Asta tine doar de educatie. Incepand cu cei 7 ani de acasa si terminand cu cei 6 sau cati ori fi de medicina. Este strigator la cer ca eu, apartinator al unui pacient adus cu salvarea, sa stau ca tampita intr-o camera de 10 metri patrati, unde mai sunt alti 10 cretini ca mine in stand by. Toata lumea asteapta ca usa sa se deschida si sa auda vesti. Degeaba! Mult prea rar se deschide usa si atunci inseamna ca acel apartinator si-a tocat cel putin 6 ore acolo. E drept ca sunt putini cei de serviciu, e drept ca nu sunt multumiti de salarii, dar ce vina am eu, doamnelor, domnilor? Ce vina are comunicarea? Medicul nu are timp? Ok! Sa vina o asistenta si sa-mi spuna sa stau linistita ca ruda mea nu a murit, doar medicii nu sunt inca decisi ce sa faca, unde sa o trimita. E simplu, oameni buni. Nimeni nu e absurd, doar voi. Cei pentru care este doar inca o zi de munca. Cei pentru care ingrijorarea mamelor, fratilor, copiilor din antecamera nu conteaza. Iar aceasta nepasare este in stransa legatura cu managerul pe care-l aveti. Iar in acest caz (si) Clujul este al nimanui. Ma doare al dracului de tare ca este asa. Si ma doare fotografia pe care am facut-o in curtea Spitalului Clinic de Urgenta Cluj.

Oameni?

In continuare ma minunez de cat de cretini sunt oamenii. De data asta, o fâță din Satu Mare a ajuns in Cluj, de unde banuiesc ca a plecat cu avionul in vacanta. A venit cu un catel rasa shi-tzu, adica o pufosenie mica, un animalut care nu are ce cauta pe strazi, al nimanui. Fâța zice ca a fugit catelul, ca daca vrea cel care l-a gasit il poate pastra, ca ei nu-i mai trebuie. A fost o adevarata nebunie pe fb, m-am certat cu cel care l-a gasit pe amaratul de catel de 11 ani si l-a legat intr-o statie de autobuz, dimineata la ora 3. Pana la urma minunea cu patru labute a ajuns la un prieten al fâței, in Cluj, dar mai departe nu se mai aude nimic. Cine stie pe unde a ajuns frumusetea… Daca mai apare  disponibil, cred ca-l vom lua noi. Cola ar avea tovaras de joaca si de somn.

Facem scandal ca sunt multi maidanezi, dar ce facem ca sa nu mai fie? Nu este nimeni obligat sa tina un animalut, dar daca l-a luat, sa fie constient ca trebuie sa – l ingrijeasca si (in caz de ceva) sa-i gaseasca alt stapan.

Oameni?

Cornulete

Sursa foto: google

Am cumparat cornulete cu prune. Ambalaj frumos, gramaj bun, pret acceptabil. Doar ca nu era specificat nicaieri ca sunt recomandate diabeticilor, iar cei care consuma dulce normal sa-si cumpere altceva. Umplutura (oare erau chiar prune?) nu a vazut bob de zahar; aluatul era faina, apa si (poate) oua, nici urma de zahar (de vanilie ce sa mai spun?); iar acea pudra care intregeste in mod normal gustul oricarui produs dulce de patiserie, lipsea cu desavarsire. Despre ce vorbim? Despre vestitul brand Boromir, cel de la care am luat teapa si cu un cozonac care a ajuns la gunoi. Dar cornuletele m-am ambitionat si le-am mancat. Pe toate. De ciuda. Si daca vreti cornulete cu prune sau cu orice altceva, cautati alta firma, sfatul meu 🙂 .

 

O plecare

Poate ca atunci cand plecam din aceasta lume, mergem intr-un loc mai bun. Poate. Poate ni se da sansa sa reparam raul facut celor dragi aici. Poate. Poate inca mai putem influenta viata celor ramasi in urma noastra. Poate. Toate sunt doar „poate”. Sigur este doar ca raman amintirile. Fara sa vrem vor ramane si amintiri neplacute, dar am face bine sa fie cat de putine. Am face bine sa invatam cate ceva din lectiile primite, inainte sa fie prea tarziu. Pentru ca acolo unde ne va merge sufletul, poate vom da un fel de extemporal. Poate.

Stand langa aparatul de ventilatie mecanica, m-am gandit ca ar fi un dar de ziua mea plecarea cuiva. Si a plecat. Sper sa reuseasca sa se impace dincolo cu tot ce nu a putut accepta aici. Sper ca macar de acolo sa vegheze asupra celeia care i-a fost alaturi aici.

Du-te in lumina si odihneste-te in pace! Dumnezeu sa-ti ierte toate rautatile!