„Intalnirea” cu Oana Pellea

Trebuie sa recunosc, cu toata rusinea, ca nu am fost niciodata fan Oana Pellea. Poate pentru ca in mintiuca mea exista ideea ca este artista doar datorita lui Amza, nu pentru ca ar avea talent. De unde ideea asta, dat fiind ca nu am vazut-o niciodata jucand, nu stiu. Dar… Cu siguranta nu intamplator, am vazut interviul dat Eugeniei Voda in emisiunea „Profesionistii”, interviu redifuzat in 23 noiembrie 2014. Si poate nici atunci nu mi s-ar fi lipit de suflet, daca nu ar fi vorbit despre mama ei, despre viata alaturi de mama ei bolnava, despre plecarea atat de frumoasa in ceruri. Interviul poate fi ascultat pe youtube, daca intereseaza pe cineva. Pe mine m-au coplesit toate cuvintele ei. Nu sunt o devoratoare de carti, cu atat mai putin cu cat trebuie sa-mi pun ochelari si asta imi creeaza disconfort, asa ca nici nu cumpar carti prea des, eventual doar cate un Paler. M-am aprins insa dupa „Jurnal”-ul Oanei, in care speram sa regasesc acea dragoste fara margini pentru mama ei. Scrisa negru pe alb, cu durere, dar si cu bucurie, cu dor, dar si cu sentimentul ca cei plecati sunt langa noi, chiar daca acesti ochi nu-i vad. Am gasit cartea din prima, am luat-o fara sa intreb cat costa (si nu e chiar ieftina!), spunand ca este cadoul de apropiata aniversare a casatoriei. As fi in stare sa-mi iau concediu, sa ma inchid in casa si sa „mananc” fiecare pagina, rupta de tot si de toate. Ma multumesc insa cu cateva pagini zilnic, pentru ca este atat de „pe limba mea” scrisa. Sunt dureri care citite, vazute pe hartie sunt mai puternice decat tinute in suflet. Dureri bune. Exista asa ceva? Multumesc, Oana Pellea!

„Mama ma asteapta, zambind dumnezeieste, in capul scarii.” – Citat din „Jurnal” – Oana Pellea

Publicitate