Respect

De luat aminte

Am vazut aseara un documentar pe Animal Planet. Unul din cazurile prezentate era al unei fetite de 12 ani, care avea dureri mari de stomac, atat de mari incat (dupa ceva zile) o ruga pe mama ei sa o duca la doctor. Dar mama a luat de bun diagnosticul pus de asistenta scolii si nu renunta la “intoxicatie alimentara”. Doua saptamani a tinut fetita acasa cu tratament cu antibiotice si dieta, in acest timp lucrurile continuand sa se agraveze. Intr-un final, cand sarmana copila nu mai putea nici sa se ridice din pat si ca raspuns la implorarile ei, a mers la un spital. Acolo i s-a facut examen coproparazitologic, misterul fiind elucidat: infestare cu giardia.

Giardia lamblia este un parazit care populeaza intestinul omului si animalelor, determinand giardioza – una dintre cele mai frecvente parazitoze. Omul se infecteaza prin ingestia chisturilor din mediul exterior, care pot contamina mainile, obiectele, alimentele si apa. Sursa

Imediat a inceput un tratament specific, problema fiind rezolvata.

Acum ma gandesc ce fel de mama este aceea si ce soi de medicina se face si in SUA? Imi amintesc ca atunci cand ma trezeam dimineata cu orice simptom minor de rau, mama ma ducea instant la dispensar. Acolo, doamna doctor primul lucru mi se uita in gat si imi lua febra, iar daca nu era lamurita, cerea examen coproparazitologic si de urina. Adica atunci, in anii ’60 – ’70, in Romania, in maxim 24 de ore parintele stia cauza raului, iar medicul pediatru stia ce tratament sa dea. Cum ar fi putut sa doarma mama mea doua saptamani, in timp ce eu ma tavaleam de durere? Cum ar fi putut doamna doctor sa-mi dea antibiotice fara sa stie exact ce se intampla cu mine? Era si este atat de simplu sa aflam de existenta unor boli doar facand aceste doua examinari si totusi, inainte de toate, suntem plimbati de la un cabinet la altul. Este ilogic ceea ce se intampla in zilele noastre, cu atat mai mult cu cat nici pentru copii nu se face altfel si dureros este ca ni se poate intampla tuturor!

Fara cuvinte 2

Helena Rubinstein

Helena Rubinstein s-a nascut in 25 decembrie 1870 si a trait pana in 1 aprilie 1965. In 1915 si-a deschis primul salon de infrumusetare, iar din 1917 a inceput sa produca si sa comercializeze produsele care ii purtau numele. Prin 1957 a lansat rimelul cunoscut si azi, in tub si cu pensula incorporata. Sunt doar cateva cuvinte spuse despre aceasta remarcabila femeie, dar intreaga ei biografie merita citita. Acum, dupa aproape 100 de ani, produsele HR sunt promovate de nume sonore, precum Demi Moore. Tind sa cred ca sunt de calitate!

Cred ca aveam opt – noua ani cand am inceput sa fiu atenta la rujul matusii mele. Era un Helena Rubinstein pe care nu stiu de unde il putea avea in acea oranduire. Cand nuanta rujului nu ii era pe plac, sub el, direct pe buze dadea un strat de creion dermatograf maro. O invidiam teribil si asteptam sa ma fac mare, sa ma rujez. Dar tata nu a fost de acord cu niciun fel de machiaj. Cu putin fard pe pleoape, cu dermatograf si putin rimel, il mai fentam, dar cu ruj nu am avut nicio sansa. Si eu visam la Helena Rubinstein! Dermatograful folosit in comun cu sora mea era, de obicei, facut la “Farmec”, ca si rimelul care era in forma solida intr-o cutie de plastic, cu o pensula pusa intr-un loc special in aceeasi cutie. Reusita genelor frumoase depindea de cat de multa sau putina apa puneam peste acel carbune. Iar acum cat e de simplu… Sunt conservatoare (si) in ceea ce priveste produsele cosmetice, iar daca le schimb, o fac numai pentru ca nu mai gasesc nuanta mea la respectiva firma. In materie de rujuri si creioane contur buze mult timp am folosit Kost. Cand au disparut de pe piata,  am trecut la gama Margaret Astor, cativa ani buni. Dupa aceea, a venit randul rujului Avon si creionului pentru buze Aden. Creionul meu s-a pierdut, gaseam orice nuanta inafara celei pe care o foloseam eu. Am inceput din nou cautarile, am dat de Oriflame si am fost fericita! Pana intr-o zi cand n-am mai avut de la cine sa-l cumpar, dar – in acelasi timp – a scos si Avonul un creion care mi s-a potrivit. Imi este totusi drag cel de la Oriflame, iar cand gasesc imi cumpar cinci-sase bucati, sa fiu sigura ca nu raman fara. Sunt dependenta de tot ce inseamna machiajul buzelor. Pana anul trecut era la fel si cu ochii, dar acum am trecut doar la contur ochi, uneori cu dermatograf, alteori cu tus. E mai practic (imi ia mai putin timp dimineata!) si acum mi se pare ca este mai elegant. Cum altfel decat cu nerabdare ma pot gandi la ziua in care voi reusi sa am rujul, creionul, rimelul si dermatograful (originale toate!) marca Helena Rubinstein? Visul si bucuria copilului din mine…

Smecherii

A inceput sezonul nuntilor! Si cand e vorba de nunta, fiecare se descurca cum poate si face una cat de mica.  Este o smecherie pe care nu stiu daca o cunosc multi, referitor la tortul minunat pe care il prezinta ospatarii cu mare fast, de obicei pe acordurile unui “Mars nuptial”, cu artificii infipte in fiecare etaj. De cele mai multe ori, din tot tortul, singura parte comestibila este cea din varf, adica ultimul etaj si cel mai mic. Florile de la tortul din fotografie sunt naturale, ceea ce mi-a placut. Restul este carton imbracat in martipan, decorat, menit sa induca in eroare nuntasii, sa-i faca sa moara de invidie la vederea atator nivele de bunatati. Imi pare jalnica aceasta practica, imi displace chiar si simpla idee de a minti in ziua care se vrea a fi cea mai frumoasa pentru cuplu. Dar cum scopul scuza mijloacele… Ascult “Marsul” lui Mendelssohn, amintindu-mi ca este o zi de 19, o zi in care ne spunem (in fiecare luna) “La multi ani!”.

Fara cuvinte

Surpriza de sambata

Sa lasi catelul acasa, pentru ca este prea cald sa-l lasi in masina si sa evadezi in Gradina Botanica! Propunerea sotului m-a luat prin surprindere; in mod placut, sigur. Stiam ca voi intalni mirese descoperindu-si veleitatile de fotomedele, scene penibile regizate de oameni care n-au nimic in comun cu filmul, dar au aparat de filmat performant si si-au tras firma pentru filmari evenimente. Si cum la inmormantari nu ii cheama nimeni, isi fac mana la nunti. De ce sa iti tragi trena rochiei pe cararile din Gradina, sa-ti rupi picioarele pe bolovanisul din zona, sa asculti indicatiile “regizorului”? Nici macar nu sunt tare multe flori acum, lalelele s-au ofilit, narcisele au ramas innegrite in straturi. Doar irisii si  cateva tufe fac reprezentatie, dar insuficient pentru un decor de vis, decorul zilei unice. Dar… asa se poarta si, indiferent ce si cum spun eu, tinerii miri mereu sunt frumosi.

Cafeaua facuta acasa si pusa in sticluta s-a terminat pana am “batut” Polus-ul, asa ca bucuria a fost mare cand am dat peste un automat de cafea in interiorul Gradinii. Fericirea a fost totala cand am gustat cafeaua care a costat doar un leu si ne-am dat seama ca in oras putine automate dau o cafea atat de buna! Si doar pentru asta si ar fi meritat sa dam cinci lei de persoana la intrare. Era un afis pe care scria ca pentru aparatul foto se platesc 30 de lei in plus, dar am fentat si am facut poze fara sa platim. De fapt, toata lumea facea fotografii: de la copiii de 10 ani care erau cu tovarasa, pana la indragostitii care stateau mai retrasi pe banci. Si sigur nu au dat cei 30 de lei in plus! In sere n-am intrat de data asta pentru ca era prea plin de copii cu tovarasele, copii care toti vorbeau in cor, alergau, se certau, se bucurau, fiecare cu ale lui. Intr-una din pauzele de cafea, a trecut o familie frumoasa pe langa noi, el – imbracat sport si de firma si baietelul de 4-5 ani imbracat idem; ea – imbracata de “oras”, cu geanta LV agatata pe brat, cu o minune de fetita plangand si cu o “buni” alaturi. Mi-a placut abordarea ei: “Zaza mica, daca esti expirata, mergem acasa si te odihnesti.” Dar cand taticul a spus doua vorbe, Zaza mica si-a revenit brusc. Apoi s-au indepartat, nu inainte ca cel mic sa aiba nevoie de repetarea acelorasi cuvinte de trei ori (parca era Cola!) de catre tatic, pana sa inteleaga in ce directie se pleaca.

Mai era un grup de adolescenti, cumintei de felul lor, dar cu cateva fete incaltate cu pantofi cu tocuri, de parca ar fi mers pe pietonala, la plimbare. I-am revazut dupa o vreme, fetele cu adidasi de data asta si tocurile banuiesc ca erau in rucsaci. Oricum, erau draguti!

Lacul de la Gradina Japoneza era cu apa foarte murdara, totusi ii dadeau tarcoale cateva fete care stateau la pozat. Probabil si-au umplut FB-ul cu minunatele fotografii!

Cand ne-am facut plinul cu verdeata, am iesit in lumea care a uitat de muscate, dar care face colectie de orhidee pe la geamuri; lumea care taie plopi si nuci, dar isi planteaza in gradina magnolii. Eu prefer muscatele la ferestre si copacii nostri peste tot. Ghinionul meu ca sunt din ce in ce mai rari… La intrare erau foarte multi dornici sa vada Gradina, ceea ce e bine!