O Cristina

Am cunoscut-o in urma cu multi ani, pe vremea cand domnisoara de acum era o fetita de 3 ani, iar ea, mama, era plina de viata adevarata. Nu stiu de ce lucrurile s-au intamplat asa, dar o buna bucata de vreme n-am mai pastrat legatura. Apoi, a venit ziua in care am regasit-o in acel azil, plina de viata, dar lipsita de libertate. Am inceput sa credem varianta familiei, cum ca asa a fost si este cel mai bine. Am tinut legatura cu ea, am vizitat-o, am sunat-o, i-am fost ca un balon de oxigen. A urmat un atac cerebral, apoi s-a descoperit nenorocitul de cancer. Dupa radioterapie parea ca totul intra usor pe un fagas mai lin, cu mutarea in azilul din Cluj, cu intalniri mai dese si mai vesele, cu pofta ei nebuna de a spune bancuri si cu rasul ei din tot sufletul. Doar ca… M-a sunat acea fetita de acum multi ani si mi-a dat cea mai urata veste: boala a recidivat, a pus stapanire pe o atat de mare parte din corp incat singurul lucru care se mai poate face este medicamentatia de calmare a durerilor. Astazi implineste 60 de ani mama ei si pentru ultima oara fetita de atunci a vrut sa organizeze o zi speciala, o zi in care mamei sa-i fie alaturi cei dragi. Acea zi festiva a fost sambata, la un restaurant. Noi am fost printre foarte putinii prieteni, restul, familia. Nu stiu cati din jurul acelei mese stiau ca este ultima aniversare, dar ea nu stie, cu siguranta. Ma uitam la ea, ii cantam „la multi ani” si plangeam! Ma uitam la ea si „vedeam” cum ceva o devoreaza, ceva mai tare decat orice. Ma uitam la ea si-mi venea sa o imbratisez tot timpul. Si, pentru ca azi este ziua ei, i-am facut o portie de lapte de pasare; ii place mult. Sufletul meu e sugrumat, chiar daca nu-mi e frica de moarte… Ma intreb ce as fi facut daca ar fi fost mama mea? Poate Dumnezeu mi-ar fi dat putere, sau poate nu.

Acest articol a fost publicat în OAMENI tare dragi mie, Stari și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

20 de răspunsuri la O Cristina

  1. M.C. spune:

    În astfel de momente, se întâmplă ceva inexplicabil care ne dă putere să înfruntăm evenimentul.
    Disperarea însă, tot va veni. Mai ales în momentele noastre de singurătate…
    E foarte greu…

    • Mirela spune:

      Trebuie sa profiti cat mai mult de timp, cat mai exista. Pentru tine, pentru cum va fi dupa, incearca sa-ti faci „plinul” de ea acum, cu orice pretext posibil. Sigur, ar fi de preferat sa nu plangi non-stop🙂 , ca n-am facut nimic in cazul asta. Dar daca poti sa ai o abordare calma, du-te si stai cu ea cat de mult, incearca sa „storci” de la ea toate amintirile comune posibile si vorbiti cat mai mult. Eu asa as face si asa fac cu toti oamenii in varsta pe care ii stiu, ca sunt depozitarii unor ganduri si informatii care vor disparea odata cu ei. E extrem de trist, dar daca reusesti sa treci peste gandul la ziua aia, cand o fi ea, atunci e un castig pentru toti.

      • cafeauata spune:

        Intr-un anume fel mi-e teama de cum va fi „dupa”, cand voi trece pe acea strada, cand voi vedea acea cladire, cand imi voi aminti. Sunt egoista, stiu. Si stiu ca toti vom parasi aceasta lume, dar faptul ca singurul lucru care se mai poate face este asteptarea, acest fapt imi da transpiratii reci. Nu am mai trait astfel de experiente si sper sa fie ultima.
        Multumesc mult, Mirela!

    • cafeauata spune:

      Ma trezesc gandindu-ma ca oricare dintre noi, in orice moment putem pleca… Si, totusi, o plecare anuntata este prea mult! E bine sau nu ca cei dragi sa stie? Poate e si bine si rau, dar cu siguranta este zdrobitor.
      Multumesc pentru comentariu!

      • M.C. spune:

        Da, o plecare anunțată e prea mult. Așa a fost și cu bunica mea. Și a știut și a fost greu.
        Eu totuși cred că ei știu, simt, chiar dacă nu li se spune.

        • cafeauata spune:

          Din fericire ai mei au plecat altfel, total neanuntat. Durerea a fost fara margini, dar cred ca ar fi fost si mai mare sa asist neputincioasa la acel fel de dureri, in momentele in care nici morfina nu mai are efect. Daca ar fi dupa mine, toate plecarile de pe aceasta lume s-ar face in somn.

  2. Zina spune:

    Sunt de aceeași părere cu Mirela. Stai cât de mult poți cu persoana bolnavă, vorbește-i, trezește-i amintiri plăcute. O vei face să mai uite de dureri și îți vei aduce și ție mulțumire sufletească, acum și după…

    • cafeauata spune:

      Mergem cat putem de des, Zina. In perioadele in care este sub influenta calmantelor este veselia intruchipata, draga de ea! Sunt cele mai cumplite senzatii pe care le-am trait pana acum.
      Te imbratisez, cu drag!

  3. acuarele spune:

    Cand citesc aceste randuri imi amintesc cat de scurta este viata si cat de putin stim sa ne-o traim cu adevarat, adesea umbrindu-ne-o de ganduri „parazit” care nu ar trebui ingaduite nici o secunda! Prietena ta e mai vie decat multi dintre cei sanatosi dar plecati din ei insisi, si spiritul ei va trai mereu prin dragostea oamenilor care au iubit-o, in amintirile lor! Te imbratisez, Cafeluta!

    • cafeauata spune:

      Ma intreb cu ce ganduri au trait bunicii si strabunicii nostri? Daca se gandeau la suflet, la raul din jur? Oare cat le era de greu sa faca abstractie de uratul din lume? Mie imi este tot mai greu. Sunt urati oamenii, sunt urate gandurile si dorintele lor. Suntem doar o prelungire a banului, pana in momentul in care realizam ca si noi plecam. Definitiv si indiferent de averea materiala. Cristina are zile pline de optimism, chiar mai multe decat am eu si pentru asta ma bucur tare mult!
      Imbratisari, cu drag!

      • acuarele spune:

        Am ajuns la concluzia ca nu putem salva lumea asta amarata, cu toate relele si bunele ei, decat iertand-o. Stiu ca ai dreptate, vad si eu ce vezi si tu, oamenii sunt toti dupa interese, se folosesc unii de altii ca apoi sa uite si sa intoarca spatele, pana la urmatoarea urgenta la care isi aduc aminte subit. Dezamagita am fost, dar e un fel de prag pe care, sa zic, ii multumesc lui Dumnezeu ca l-am depasit, deocamdata.
        Te sarut!

        • cafeauata spune:

          Tare bine ar fi daca as depasi si eu starea asta ciudata. Dar atatea dureri s-au adunat in acest an, incat sunt obosita de ele.
          Imbratisari!

  4. Alex spune:

    Of, Doamne, ce situaţii triste! Dar viaţa este plină de astfel de încercări grele.
    Dumneze să-i dea putere şi tărie să treacă prin această grea cumpănă. Frumos şi emoţionant gestul fiicei, de a-i organiza mamei… ultima aniversare… Of, of…

    • cafeauata spune:

      Doar de aceea e viata, Alex! Doar ca uneori, cand oameni dragi se tarasc de durere in ramasita de viata de cateva zile, saptamani, luni si noi stim asta, stomacul se descompune de durere, gatul mi se usuca de neputinta si viata imi este data peste cap.
      Multumesc!

  5. acuarele spune:

    Bine am zis, deocamdata, ca azi iar am avut parte de o surprizuta… Dar am depasit-o cu un dram de noroc si efort de bunavointa… E greu, tare greu cand e vorba de oameni. Trist proces maturizarea!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s