Limita

In urma cu ceva vreme am inceput sa citesc drama unei femei, a unei mame, a unei sotii. Am admirat si am incercat sa invat din ce am citit, incepusem sa devin dependenta de cuvintele frumos scrise, de durerea exprimata metaforic uneori, de povestea unei vieti care nu va putea niciodata sa semene cu a mea. Mai mult, vorbeam cu toata lumea doar despre asta si ma trezeam la diferite ore din zi ca ma gandesc la ea, la femeia care are o viata ca un roman. Am inceput sa ma simt complexata ca nu stiu sa spun cuvinte atat de mestesugite, ca nu stiu sa-i spun dragului meu cat il iubesc intr-un mod care-i taie picioarele. Si atunci, cu siguranta nu intamplator, am primit urmatorul mesaj:

Astazi Dumnezeu vrea sa stii că nu poți ajuta pe altcineva care nu se ajută singur—sau singură. În cele din urmă, toate sufletele trebuie să meargă pe propria cale—și motivul pentru care merg pe un anumit drum poate să nu fie clar pentru noi…sau nici măcar pentru ei la nivelul de conștiință umană. Fă ce poți pentru a-i ajuta pe ceilalți, desigur. Arată dragoste și grijă oricând și oriunde poți. Dar nu te lăsă prins în „povestea” altcuiva până în punctul în care ajungi să o scrii chiar tu.

Mi-am amintit de toti oamenii dragi mie care au trait sau traiesc drame, de toti cei plecati dintre noi care nu au stiut ca mie imi pasa, pentru ca viata mea a mers mai departe chiar si in cele mai cumplite zile ale lor. Am responsabilitatea de a fi mai ales alaturi de cei de langa mine, sa le vad nevoile, sa traiesc fiecare zi incercand sa le fac viata mai frumoasa. Ce folos daca ma consum cu gandul la tragedia unui necunoscut, in timp ce prietena mea face radioterapie si e tot mai rau? Ea este aici, pot sa o imbratisez, sa ma uit in ochii ei minunati si sa astept cate un zambet. Tot mai rar si mai scurt zambet… Sunt oameni care nici macar nu-si scriu durerea, o tin in ei, tocmai pentru ca au inteles ca asta este drumul lor si nu vor sa faca partas la aceasta calatorie urata oameni care isi au cararile lor. Ma gandesc la viata pe care a avut-o mama, la cum nu am stiut sa-i fiu alaturi… Ma gandesc la o prietena tare draga care si-a dus cancerul singura, pentru ca sotul ei a fugit de durerea ei… Ma gandesc la doi copii tineri a caror copilas de trei luni a murit de „moarte subita”… Ma gandesc la toti cei care au stiut sa sufere, sa planga, sa se tarasca in mocirla vietii personale fara sa scoata un cuvant… Intr-o pasa proasta fiind, putin depresiva as spune, sotul meu mi-a spus: „Te simti asa cum vrei tu, este alegerea ta!” M-a durut, dar a avut dreptate! Am invatat!

Acest articol a fost publicat în OAMENI tare dragi mie, Stari și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

26 de răspunsuri la Limita

  1. racoltapetru6 spune:

    De când mă exteriorizez și eu, prin postările de pe blog, parcă-s mai liber și mulțumit. Cu toții ar trebui să ne descărcăm, într-un fel sau altul, până nu e prea târziu.

  2. Oana spune:

    Cafeluța mea, dă-mi voie să-ți mulțumesc, cu o îmbrățișare mare, pentru postarea asta… care mi-a venit într-un moment cum nu se poate mai potrivit…
    Uneori uit că, dorind să fac mereu bine celor de departe, îi neglijez tocmai pe cei de lângă mine. Nu poți să fii acolo, aproape, pentru toți. Iar durerea e și mai mare când începi să trăiești, într-adevăr, poveștile altora…
    Cu drag te re-îmbrățișez, dacă-mi dai voie!

    • cafeauata spune:

      Iti dau, cum nu, Oana! De la tine doua, de la mine mai punem alte doua imbratisari si uite asa…
      Asa cum am spus, toate cate nu sunt ale mele trebuie traite cu o limita. Altfel, cand voi avea mai mare nevoie, poate resursele imi vor fi epuizate sau voi spune: „Ce? Asta este o problema? Sa vezi ce a patit o tipa…. !” Si ar fi pacat, zic eu.
      Inca o imbratisare, deci!

  3. raluca spune:

    Eu nu stiu sa traiesc altfel. Si uneori nu este bine pentru sufletul nostru.

    • cafeauata spune:

      Daca reusesti sa „joci la doua maini”, nu-i bai. Mai grav este daca incepi doar sa arzi de durerea altora, sa uiti de viata ta personala si reala.
      Mulumesc pentru vizita, Raluca!

  4. fosile spune:

    Nu, Cafeluta, nu trebuie sa te identifici cu nimeni.Trebuie, doar, sa-ti urmezi cursul tau si al celor din imediat imprejurul tau.
    De fapt, pe bloguri fiecare incearca sa se descarce, fiecare in forma pe care o alege.
    Unii se descarca scriind, altii punind poze, altii citind.Dar fiecare trece mai departe si-si urmeaza calea.
    Si poti fi sigura ca sotul tau ar fi fericit sa-i pomenesti intimplarile voastre, cuvintele voastre de din tinerete si pina acum.Asa cum va stiti de 32 de ani impreuna.Cuvinte curate, libere, fara metafore ,fara adaugiri.Doar voi si amintirea curata a ceea ce ati fost si inca sinteti.
    Cum spui si tu, pot enumera multe, prea multe situatii grave, adevarate drame care au avut loc in apropierea mea, in anturajul meu, in familia mea.Cu toate astea am fost nevoit sa-mi vad de viata.Da, poti fi impresionat, dar daca nu-ti este direct „de pe piele”, lasi sa treaca si mergi mai departe.
    Nu poti fi in locul numanui, pentru ca nu esti acela.
    Saru’mina!

    • cafeauata spune:

      Deci, m-ai inteles perfect! Cred ca m-am trezit la timp, astfel incat sa nu fac o obsesie pentru ceva ce nu-mi apartine. Asta nu inseamna ca nu mai stiu sa ascult, sa citesc, sa-mi tin umarul pentru cineva care are nevoie, doar ca atat si nimic mai mult. Fiecare avem si primim ceea ce ni se cuvine, chiar daca uneori ni se pare nedrept. Cine stie ce este si ce nu este drept in lumea asta vremelnica? Stim doar ca intr-un fel sau altul, totul si toate trec, iar noi trebuie sa ne ducem crucea mai grea sau mai usoara cu demnitate.
      Multumesc pentru comentariu!

  5. Laaa mulți aaani !
    Aștept numărul tău de telefooon!!! Cling!

  6. Zina spune:

    Ăsta este riscul inimilor bune, când se apleacă asupra suferinței unui om sau a unui animal: să preia suferința. Ajută, dar protejează-te. Ai tăi au nevoie de tine, de sufletul tău, de cuvintele tale. Ai văzut ce scrie Fosile, soțul tău ar fi fericit să depănați amintirile adunate în 32 de ani de conviețuire.🙂
    Numai bine, draga mea !

    • cafeauata spune:

      Multumesc, Zina! M-am trezit in timp util. La limita limitei, zic eu. Sotul meu chiar are motive sa fie fericit, nu exista zi sa nu ne amintim cate ceva, din cele dragi noua. Iar acum ca e iarna, suntem in febra amintirilor, doar povestea noastra a inceput intr-un decembrie!
      Imbratisari, cu drag si pupici fetelor!

  7. Zina spune:

    Mulțumesc, Cafeluță ! E cam greu să ne fie viața sărbătoare zi de zi, dar putem încerca să o facem. Încercarea are, uneori, chiar valoarea reușitei !
    Numai bine !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s