POARTA DE FIER

Cand am ajuns, portarul a deschis o poarta urata si ne-a cerut actele. Am intrat intr-o curte mare, cu multi copaci batrani, cu triluri de pasari, dar atat de trista!

Imi este foarte limpede ca niciun om care este constient de ce se intampla cu el si cu lumea din jur nu are ce cauta intr-o camera apartanand unui centru de ingrijire si asistenta. Atata timp cat poate face orice, poate gandi si se poate exprima astfel incat sa fie inteles, atata timp cat realizeaza ca cei din imediata lui apropiere au nevoie de el, de ce ar trebui sa fie inchis in spatele unei porti grele de fier? Oricat de bune ar fi conditiile (si acolo unde am fost eu, chiar sunt), nu poate exista om care sa nu se simta inchis, doar daca traieste intr-o lume numai de el stiuta, doar daca boala pe care o are duce la tot felul de incapacitati, la iesiri violente, la dedublare de personalitate.

Din ziua in care am vazut un om coerent, fara pierderi de memorie, fara crize de schizofrenie, inchis printre personaje care mai de care mai ciudate, ma apasa nelibertatea lui. Nu, nu am fost si nu sunt direct implicata. Este un om pe care l-am cunoscut mult dupa ce am auzit povesti frumoase cu si despre el,  povesti minunate despre o mare familie, dar nu si unita. Imi pun cateva intrebari, incercand in acelasi timp sa nu judec. Ce motive poate avea un parinte ca, trimitandu-si copilul intr-un astfel de loc, sa-l condamne la o moarte lenta? Cat de rational poate sa gandeasca acel parinte care rupe astfel legatura dintre copilul si nepotii sai? Cum poate acel parinte sa adoarma seara, cand stie ca cel care este sange din sangele sau, are dreptul doar sa viseze ca intr-o zi va mai bate strazile Clujului?

Pana acum ma gandeam la varianta unui azil, cand voi fi batrana si neputincioasa, dar mi-a trecut. Ingradirea libertatii nu e pentru mine, asa cum nu e nici pentru omul care (fara sa stie) mi-a deschis ochii. Nimic, absolut nimic nu se poate compara cu viata de dincoace de acea poarta de fier. Poate ca pana acum mi s-a parut normal sa merg, sa fac, sa spun ce vreau. Acum am inteles ca se poate si altfel, ca in viata se poate intampla o atat de mare anomalie, incat altii sa ne decida soarta. Este o realitate la care nu cred ca multi se gandesc, tocmai pentru ca se stiu normali, tocmai pentru ca se simt stapani pe ziua de azi si pe cea de maine, dar – credeti-ma – totul poate lua o turnura urata, viata se poate transforma in cel mai cumplit cosmar. Si asta fara ca cel vizat sa poata sa faca o miscare cat de mica! As fi preferat sa ma reantalnesc cu omul despre care vorbesc in alte conditii, dar n-a fost sa fie. Ce pot face? Sa mai merg, chiar daca ma doare. Si sa sper ca lucrurile se vor aranja in asa fel incat, macar pe ultima suta de metri, omul acesta sa fie LIBER.

Acest articol a fost publicat în Stari și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

16 răspunsuri la POARTA DE FIER

  1. july spune:

    Eu m-am gandit, si imi doresc ca fiica mea sa aiba taria sa ma duca intr-un azil daca nu voi fi in stare sa imi duc demn batranetea . Nu mi-ar place sa fiu povara cuiva . Daar, la cat fumez si stersul serviciului, cred ca nici pensia nu apuc sa semnez pentru ea . :)))

    • cafeauata spune:

      Daca nu avem copii, noi doi trebuie sa ne gandim din timp la ce si cum. Daca voi fi sanatoasa, vreau sa raman in casuta mea, iar daca voi avea un stol de pasarici la cap, nu va mai avea importanta. Ce pot sa-ti spun este ca, daca esti in deplinatatea facultatilor mintale, nu-ti poti dori inchisoarea, chiar daca in camera sunt doar 4 paturi. Cred ca omul este facut sa fie liber, nu sa fie la mila unor angajati care se dau mari pentru ca de ei depind multe. Si repet din nou: daca omul este constient de ce i se intampla!

      • july spune:

        In deplinatatea facultatilor mentale, dar si fizice .

        • cafeauata spune:

          Am vazut un „copil” de peste douazeci de ani, tot in spatele acelei porti, tintuit intr-un scaun-pat, nascut paralizat in urma unui avort nereusit. Gandeste limpede, chiar daca vorbeste greu. Din cauza „atentiei” pe care o avea din partea infirmierelor, mama lui plateste o suma infima celui pe care l-am vizitat, ca sa-i ingrijeasca baiatul. Si daca acea mama n-ar fi si ceva sefa la Centru, poate ar fi de inteles, dar avand o functie in zona m-as fi asteptat ca acel amarat sa fie spalat si hranit mai cu atentie decat as fi eu, de exemplu. Ma rog mereu sa nu ajung la mila nimanui, si cu atat mai putin la cea a unora care primesc salariu pentru a ingriji oameni neputinciosi… Ar fi ultima si cea mai mare umilire din viata!
          Dar, poate, pe vremea aceea se vor comercializa capsule cu cianura…
          Zile frumoase sa ai!

        • july spune:

          Pffai, ma sperii in planurile mele ! Zile frumoase sa avem, cafeluta !

    • cafeauata spune:

      Fumoase sa fie, pana la capat!

  2. fosile spune:

    Cunosti si imprejurarile care au dus la acest abandon?
    E cumplit, dar oare se poate numi abandon?

    • cafeauata spune:

      Din punctul meu de vedere a fost o modalitate de a stii ca acest om este in siguranta, fara ca asta sa implice cheltuieli banesti sau sufletesti din partea familiei. Cu toate ca, la posibilitatile financiare ale apartinatorilor, plus ca cel in cauza are si o pensie de aproape 700 de lei, nu cred ca ar fi o problema sa i se gaseasca o camera (de cumparat sau de inchiriat). Trist este faptul ca suntem atat de „prinsi” de viata, incat cautam cele mai usoare solutii pentru noi, facand abstractie de sufletul celorlalti. Cu toate ca, teoretic, toti stim ce si cum ar fi bine sa facem, ba chiar mai dam si sfaturi…

  3. Zina spune:

    Cafeluță, m-a înfiorat întotdeauna o așa-zisă vorbă de duh întâlnită cam des pe Facebook: ”Poartă-te frumos cu copiii tăi, ei îți vor alege azilul !” Nu m-am gândit niciodată că se poate și invers, ca părinții să își bage copilul la azil…

    • cafeauata spune:

      Sa ma bucur ca nu avem copii? Sau sa-mi fac probleme si mai mari?
      Se poate orice, Zina. Daca un mare „domn” doctor (foarte batran, e drept) a putut sa-si tina copilul la psihiatrie doar ca sa nu-l primeasca in casa lui, apoi a putut sa-l „aranjeze” in acest asezamant, daca asta s-a putut, eu zic ca orice se poate. Din pacate…
      Va imbratisez!

      • Zina spune:

        Cafeluță, fiecare cu ce îi este scris. Nici să te bucuri, nici să te întristezi. Toate problemele au soluții, nu trebuie să-ți faci griji dinainte. Nu l-aș judeca nici pe doctorul acela, dacă zici că e foarte bătrân. Poate a vrut să se asigure că acel copil nu va deveni om al străzii după moartea lui, că va avea măcar o supă caldă și un acoperiș deasupra capului. Ce știm noi…

        • cafeauata spune:

          Atunci cand acel copil este o mama de 50 de ani, care a crescut frumos doi copii ajunsi maturi deja, dar a avut nesansa de a crede intr-un „prieten”, astfel pierzand bruma de bani care i-a ramas dupa un divort si cu care dorea sa le asigure copiilor un camin, atunci nu cred ca solutia este ca tatal sa „rezolve” problema in acest fel. Este o mama minunata, chiar si acum, inchisa intr-un loc cu bolnavii psihic, gaseste puterea (ca orice mama normala) sa se bucure pentru realizarile copiilor, sa se multumeasca doar cu vizite sporadice din partea lor, pentru ca stie ca viata e grea si e nevoie de multa munca pentru ca ei sa nu simta lipsa parintilor. Ii este dor de filme documentare, la televizorul din camera fiind selectate programe care ajuta la starea pe care o au „colegele”. Ar vrea sa citeasca, dar regulamentul nu permite. Ar fi fericita sa auda prieteni la telefon, dar nu poate sa fie sunata oricand. Adica… Viata este asta, Zina? Pentru un astfel de om, cu care ma pot compara din punct de vedere al normalitatii, ce poate sa fie inca un rasarit sau inca un apus? Ma gandesc daca eu as avea puterea sa mai sper ca tata ma va ajuta, atunci cand actuala sotie nu va mai fi? N-as avea…

  4. Minnie spune:

    Nu stiu ce sa comentez .. m-ai lasat fara cuvinte!
    Greu de dat cu parerea…. foarte greu!
    Zile senine îti doresc!

    • cafeauata spune:

      Daca vrei, Minnie, ma crezi pe cuvant. Parere poate sa fie una singura: un om normal, care n-a ucis, n-a furat, n-a dat foc, nu are nimeni dreptul sa-l indeparteze de viata, de copii carora le-a dat viata, de prieteni, de libertate!
      Zile frumoase si glicemie echilibrata!

  5. yousef59 spune:

    Tare,tare trist!

  6. acuarele spune:

    Oamenii sunt in stare de multe nelegiuiri dar sa stii ca fiecaruia ii vine randul sa plateasca pentru ceea ce a facut! Dupa gand si fapta, vine si raspunsul de la univers, mai devreme sau mai tarziu! Imi pare rau de intamplarea aceasta trista, a-i lua cuiva libertatea e mai mult si mai grav decat o crima!
    Te imbratisez, Cafeluta! Sa ai o saptamana linistita!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s