In urma cu 24 de ani (cand au trecut?!), o colega de servici ramasese insarcinata a treia oara. Avea deja doi copii, cu doi barbati diferiti. Tatal ultimului copil, ca si al celui nenascut inca, era si actualul sot, un sot nu cu mult mai bun decat primul, din pacate. Si cum avortul era interzis, cauta disperata o solutie pentru a pierde sarcina. Cineva i-a vandut pontul cu ceaiul din frunze de patrunjel, de fapt era un fel de gem, atat de concentrat trebuia facut. Pentru ca stateau impreuna cu parintii ei, „degustarea” ceaiului trebuia facuta in alt loc, asa ca m-am oferit, cu drag si fara sa ma gandesc la riscuri. Am taiat atunci mai mult patrunjel verde decat in toata viata mea, a mirosit casa a fiertura pana dincolo de usa, dar am facut-o! Cu toata scarba, licoarea a fost bauta, cu speranta ca sarcina nedorita va deveni o amintire. Dar n-a fost asa… Cand a venit timpul, s-a nascut o fetita! Dupa doar un an am plecat la un alt loc de munca, relatiile s-au racit, ajungand sa ne mai vedem doar intamplator, pe fuga, pe strada.
Zilele trecute, bantuind prin Auchan, printre rafturi am dat nas in nas cu ea, fosta mea colega de serviciu! Anii se vad prea tare pe chipul ei, am observat. Nu i-a fost usor cu trei copii si un sot care vedea altfel lucrurile. Acum, din cei trei, doar mijlociul este acasa, cel mare traieste in Anglia, iar „fetita patrunjel” in Italia, unde (in urma cu trei luni) a adus pe lume o fetita. Adica ea, cea care a baut ceaiul de patrunjel, este bunica! Mi se pare ciudat, ireal chiar. A trecut atat de mult timp, incat am impresia ca nu noi am fost zapacitele alea, ca si cum trecutul face parte dintr-un vis… Cu bune, cu rele, dar cu tineretea aliat! Ar fi bine sa ne intalnim la un cafei, mi-a spus. Da, ne vom intalni, sigur! Dar niciuna dintre noi nu s-a gandit sa ne dam numerele de telefon.
cafeaua ta 
Probabil amindoua v-ati gindit ca asa cum v-ati intilnit acum, o sa va mai intilniti si o sa stati de vorba linistite, la o cafea.
Cei care n-au copii realizeaza trecerea timpului vazind sau auzind despre copiii altora.
Da zapacite mai erati voi in tinerete… si ce idei aveati!
Oricum, cred ca ati zimbit amindoua,amintirilor.
Eram tinere, Fosile! Parca nu despicam atata firul in patru, traiam, pur si simplu. Fara atata filozofie, era mai bine, zic eu. Poate acum ne-a lovit intelepciunea? Sau (poate) la o cafea ne-am regasi intr-o oarecare masura asa cum am fost?
Ciudat ca pana acum nu ne-am vazut niciodata, cu toate ca merg destul de des in Auchan! Poate ca ea locuieste in alt cartier, habar n-am. Un lucru insa este sigur: ne-am bucurat sincer amandoua ca ne-am intalnit!
Cred ca in subconstient nu v-ati dorit o reintalnire la cafea. El v-a dictat atitudinea, sunt sigura. Dar e bine sa te iei dupa el, se spune ca primul gand iti este dat, pe celelalte ti le faci singur !
Si asta se poate, Zina. Acum imi spun ca vreau sa stam la o barfa despre viata, dar cine stie? Poate nu ne-am gasi cuvintele…
uf…
Intotdeauna m-am ferit sa scriu despre intamplari din „bucataria” personala…
Dar citesc ce-a scris Zina si las primul gand sa curga… Doi baieti, la doi ani distanta! Un tata mai mult decat fericit! Imediat „a batut la usa” si al treilea copil! Era prea mult, in acele timpuri! S-au incercat diverse metode… S-a nascut FATA, care a umplut casa de lumina si culoare, de papusi, apoi de bluze si fuste…
De cate ori ma gandesc, ma ia cu frig…
Si acele vremuri erau tulburi, in felul lor. Multi sunt cei veniti pe lume fara voia parintilor, dar bineanteles iubiti apoi. Tatal meu cred ca si la 60 de ani ar fi fost fericit „sa bata la usa” un fecior, dar n-a fost sa fie! Asa am avut norocul sa fiu „cea mica”, altfel cred ca si pe mine ma lua cu frig!
Buna dimineata!
Ti-ai dori cu adevarat sa va mai intalniti la o cafea? Daca da, atunci se va intampla, cu siguranta! Va veti intalni din nou peste putin timp. Gandurile voastre se vor chema reciproc!…
Chiar imi doresc, Acuarela. Si chiar daca am bea cafeaua in liniste, fara cuvinte multe, as fi impacata…
Mi-as dori sa ne scrii intr-o zi ca s-a intamplat!
Imbratisari!
Daca nu voi scrie aici, te voi suna sa-ti povestesc, promit!
Imbratisari si de la mine!
Si eu am constatat ca la intalniri intamplatoare cu vechi cunostinte ne trezim una dintre noi sa facem o invitatie la…ceva, orice, fara sa schimbam numere de telefon sau alte date de contact rapid. Poate ca uneori nemaistiind ce cuvinte sa ne adresam, ca sa terminam mai repede discutia, incercam sa o amanam pentru o intalnire vitoare, posibila sau…mai bine nu :). Tocmai pentru ca nu mai avem multe, poate nimic in comun , decat un trecut indepartat in care parca eram alte persoane. 🙂
Si in astfel de situatii am fost, dar acum nu era cazul. Se simtea pe voce ca se bucura si ea de revedere, ca se bucura sa ne amintim impreuna si chiar sa se laude (in sensul bun) cu mogaldeata de nepotica. Cred ca, la un moment dat, suntem satui de cei cu care ne impartim zilnic existenta, iar aparitia cuiva „din afara” ne ajuta.
Avem niste prieteni cu care ne intalnim (de obicei) in acelasi magazin, dar niciodata nu avem ce sa ne spunem, vorbesc doar ei, iar noi ne uitam la ceas… Mereu ne promitem ca ne vizitam, dar nu o facem niciodata. Acestia sunt din soiul descris de tine!
Oare fetita-patrunjel stie?Nu stiu daca este de condamnat…Cred ca deznadejdea si disperarea conduc intr-adevar la multe lucruri nefiresti.
Nu am condamnat-o atunci, de ce as face-o acum?
Nu am apucat sa stam atat de vorba cu mama fetitei-patrunjel incat sa aflu, dar daca vom sta la o cafea, sigur ne vom aminti si acea zi si vom povesti si despre Timi. Oricum, cand era mititica nu suporta nimic verde in farfurie!