Strigatul din noapte

Era trecut de ora zece seara. In spital era deja liniste, cei care inca nu dormeau se uitau la TV, fara ca pe hol sa se auda ceva. Eu eram undeva intre somn si starea de veghe, auzeam ca prin vis discutiile din salon, ma apropiam tot mai mult de tara viselor, acolo unde speram sa-mi fie mai bine. In momentul acela, am auzit un strigat cum nu mi-a mai fost dat niciodata sa aud. Un barbat disperat, striga intr-una „Anca nu muri!!!”, „Anca te rog ramai cu mine!!!”. Ca si cum erau singurele cuvinte pe care le stia, ca si cum moartea celei dragi putea sa fie oprita cu acest strigat, ca si cum rugamintea lui ar fi putut sa o tina langa el. Se intampla intr-o seara atat de normala pentru majoritatea oamenilor… Am auzit adevarata disperare. Strigat ramas in sufletul meu, pentru a-mi aminti …

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Stari și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

24 de răspunsuri la Strigatul din noapte

  1. Raluca M. zice:

    cutremurator si trist

  2. fosile zice:

    Eu cred ca era strigatul desnadejdii si iubiirii.Si cred ca acest strigat a tinut-o in viata.
    Sau nu?
    Cumplit!
    Se potriveste Ella la acest articol.
    Tu esti bine?
    Saru/mina!

  3. Zina zice:

    Degeaba strigăm… 😦

  4. Minnie zice:

    Ah, Cafeluta ce amintiri mi-ai scormonit!

    • cafeauata zice:

      N-am vrut sa stric ziua nimanui, draga mea. Am vrut sa ma eliberez de acel strigat, am vrut sa spun ca fiecare clipa TRAITA CU SANATATE este o clipa de fericire!
      Imbratisare!

  5. mihaella zice:

    Vin si astfel de momente…si trec,nu fara urme…

  6. Naica zice:

    Infioratoare si sfasietoare trairi…Si nu poti face nimic.Ma bucur ca esti bine !Asa este, trebuie sa ne bucuram de fiecare clipa de sanatate.

  7. acuarele zice:

    Toate se intampla cu sens, trairile noastre si ale celor din jur se impletesc formand un râu sacru al vietii. Nu poti fi indiferent cand auzi un astfel de strigat, te strabate prin toata fiinta.
    Pana ce am nascut fetita, eu nu mai statusem niciodata intr-un spital, atunci a fost o perioada lunga de vreo 5 saptamani in total, timp in care am vazut si auzit multe pe care nu le stiusem. Cel mai mult m-a marcat o femeie care pierdea foarte des sarcinile, nu reusea sa aiba copilasul ei. Ultima oara a dus sarcina pana la sase luni si jumatate, apoi a venit nasterea prematura, copilul a mai trait putin la incubator si apoi a murit. Nu-ti descriu ce am simtit cand ea nu voia sa plece inca din spital si venea in fiecare dimineata sa ne vada copiii, sa se bucure de ei, sa-si aminteasca si sa-si imagineze ca unul dintre ei ar fi putut fi al ei. N-o puteam privi in ochi, nu puteam duce pana la capat trairea ei. Duminicile, la o bisericuta din apropiere bateau clopotele. In acel moment, toate mamicile care eram in sala de alaptare a bebelusilor ne opream si ne inchinam in liniste… Rugandu-ne pentru sanatatea si binele micutilor. Era multa mizerie in spital, cadrele se straduiau sa ne faca sa plecam cat de curand posibil acasa, ca sa nu ia puii otite sau cine stie ce sa nu ni se intample pe acolo.

    Te imbratisez, cu dor!

    • cafeauata zice:

      Asa cum spui, nimic nu este intamplator, Acuarela. Tocmai de aceea am incercat sa gasesc lectia mea, in acel strigat. Si am invatat-o!
      In orice spital cred ca sunt nenumarate drame, dar cand esti martor la una din ele, ramai marcat, te incearca un sentiment de neputinta si de vinovatie.
      Te imbratisez si eu, cu tot dragul!

  8. ramosluiza zice:

    Am dat pe butonul de like doar pentru felul in care ai reusit sa transmiti un mesaj foarte important… Sfasietor, trist… dar real.

  9. Madleene zice:

    O amintire trista,cutremuratoare…dar totusi a amintire care in momentele grele ale vietii iti poate aminti ca esti norocoasa pentru simplul fapt ca traiesti.

  10. Gabriela zice:

    Cate sfasietoare dureri trec peste noi. Unii le traim, altii le vedem doar insa toti invatatm din ele ca viata e un exercitiu fara repetitie si ca trebuie sa ii tii aproape pe cei dragi. Nu se stie cand, urmatoarea clipa a fi ultima.

    • cafeauata zice:

      Absolut de acord cu tine, Gabriela! Oricand viata se poate frange, in oricare clipa putem pleca definitiv sau pot pleca cei dragi noua. Si totusi… Parca uitam mult prea des acest lucru.

  11. Gabriela zice:

    Am fost atat de impresionata de poveste aceasta, de parca as fi fost eu acolo si mi-au dat lacrimile. Cat de mult trebuie sa o fi iubit barbatul acela pe Anca, sa strige de disperare si sa nu o lase sa plece. Uneori, gesturile acestea au efect. Oamenii aflati in coma sunt prezenti, aud ce se intampla in jurul lor, iar unele gesturi, asa cum a fost strigatul barbatului, de exemplu, pot avea efecte miraculoase, ii pot tine in viata ori scoate din coma pe acesti bolnavi. Oricum, pentru ceilalti, ca spectator fara voie la o astfel de scena, te marcheaza puternic. E ceva ce eu nu as putea uita vreodata.

    • cafeauata zice:

      Cu siguranta ca nici eu nu voi uita acel strigat!
      Despre a ramane sau a pleca la implorarea apropiatilor, nu stiu… Eu cred, acum, ca alegerea mea ar fi de a pleca si a-i ajuta de acolo pe cei ramasi aici. Cred ca as putea face mai multe pentru sufletul lor. Cred si sper ca nimic nu se termina odata cu disparitia noastra fizica.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s