Un vis si o poezie

Ce sunt visele? Visele acelea pe care le traim intens in timp ce avem somnul adanc? Ne transmit ele un semn, ori reprezinta o dorinta ascunsa in sufletul nostru? Uneori ne trezim fericiti datorita lor, alteori insa, revenirea la realitate ne aduce lacrimi in ochi, un dor nesfarsit si… atat.

In visul meu, cautam un numar de telefon, cu disperare il cautam in memoria mobilului si nu intelegeam cum este posibil ca el sa nu existe. Cautam solutii fara sa le gasesc. Pana ce o voce calda mi-a soptit la ureche: „Puiut, trezeste-te”. Dar a ramas gustul amar al neputintei de a gasi numarul de telefon al parintilor mei… Mi-am amintit imediat poezia care este si o demonstratie a faptului ca tuturor ne este dor si ca toti dorim sa dam un telefon, la un moment dat. Daca voi aveti un numar acum, formati-l pana mai raspunde cineva!

Adrian Paunescu – Telefon peste moarte

În lumea numelor straine,
Ma simt, si eu, un strainez,
Iau telefonul lînga mine
si n-am ce numar sa formez.

Traiesc, fara speranta, drama
Ca neamul meu, acum, e frînt,
Mi-e dor de tata si de mama,
Dar nu au numar, la mormînt.

De convorbiri cu ei sunt gata
si în necunoscut ma zbat,
îi sun pe mama si pe tata,
Dar crucea suna ocupat.

Au numere secrete parca
si aparatul n-are ton,
Deodata aflu si tresar ca
Nici moartea n-are telefon.

Mi-e dor de voi, parinti din moarte,
Cu lacrimi bine va cuvînt,
Si uit ca ati plecat departe
Si n-aveti roaming, sub pamînt.

Formez un numar, oarecare,
Întreb precipitat de voi,
Dar stiu ca mort e cel ce moare
si nu mai vine înapoi.

Si, vai, de-atîta timp încoace,
Va chem si-n visuri, sa v-ascult,
Dar iarba pe morminte tace,
Cu numar desfiintat demult.

Si, daca o sa tinem minte,
Probabil, cînd o fi sa mor,
Am sa va caut în morminte,
Pe-un numar de interior.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Poezii (nu ale mele!), Stari și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Un vis si o poezie

  1. Greu de comentat… greu tare…
    Nici ai mei „nu au numar”, astept vremea cand o sa vorbim „pe interior”…
    Zi buna….

  2. cammely zice:

    frumos indemn, doar cine pierde un parinte sau pe cineva foarte apropiat stie cum e dorul 😦
    eu am luat-o pe mama la mine, ca doar pe ea o mai am si am rezolvat comunicarea 😉
    mai am si o mama soacra, bine ca mi-ai amintit sa o sun si pe ea.
    uite acum fug
    pusic!
    http://cammely.wordpress.com/2012/09/13/sfantul-ioan-gura-de-aurhrisostomul/

    • cafeauata zice:

      Stii care este „norocul”? Acela ca viata este de asa natura incat nu ne da prea mult timp sa ne fie dor. Cel putin eu, am o activitate atat de intensa in cele 10-12 ore de servici incat rar dau frau liber inimii, iar in timpul liber atat de scurt, incerc sa ma bucur de ai mei. E adevarat, insa, ca atunci cand dorul imi da tarcoale, e jale!
      Te imbratisez, Om Frumos!

  3. Iulia zice:

    Printii mei s-au imbolnavit impreuna, asa cum au trait, si-apoi au murit de-odata: in acelasi an de trista amintire: 2004.
    In 2005, la un an dupa, fiul meu cel mare intra la liceu. Am asteptat cu nerabdare rezultatele repartizarii computerizate, ca orice parinte… Cu o zi mai devreme de data anuntata, imi vine asa, ceva, sa ma uit pe site-ul edu.ro si constat ca s-a facut repartizarea un pic mai devreme, ca sa nu se aglomereze si sa se blocheze site-ul, iar baiatul meu intrase exact la liceul dorit. Atunci, in euforia aia, primul meu gand a fost sa-i sun pe ai mei sa le dau vestea cea mare. Pret de o secunda-doua, nu mi-am dat seama ca nu mai am pe cine suna… Dupa care, cand am realizat, m-am umflat de plans… De-a lungul acestor 8 ani, de nu stiu cate ori am vrut s-o sun pe mama s-o intreb de cate o reteta de-a ei speciala, de cate un medicament (se pricepea, era meseria ei) sau sa-i povestesc vreo picanterie despre vreun cunoscut…
    Nu stiam pana acum vreo 3 ani de poezia asta a lui Paunescu. Am citit-o intamplator undeva si mi s-a parut asa de adevarata si asa de trista…

    • cafeauata zice:

      Aceasta poezie cuprinde atat de bine trairile celor care nu mai au parinti pe care sa-i sune…
      Povestile noastre sunt asemanatoare, Iulia. Tatal meu a plecat dintre noi in 21 ianuarie ’98, iar in 26 februarie, la doar cinci saptamani distanta, a plecat si mama. Nici macar cuvantul „cumplit” nu poate sa cuprinda durerea care atunci a pus stapanire pe toata fiinta mea. Dar anii au trecut, obiceiurile legate de ei au inceput sa fie uitate, dar DORUL a ramas. Uneori as vrea sa ii aud din nou, doar un cuvant ar fi destul. Si-atunci sper din tot sufletul ca ne vom intalni acolo, intre stele…
      Multumesc pentru comentariul tau!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s