Zidul

M-am nascut si am crescut alaturi de un zid, mi-am trait copilaria langa si pe acel zid pe care il stiu dintotdeauana. Ai mei s-au mutat in acel bloc in ’53 si el deja facea parte din peisaj. De cand, oare? Pentru unii mai curajosi era un loc numai bun de escaladat, de facut sarituri libere (in special iarna, cand zapada ajungea pana la mijlocul lui si curajosii sareau de sus, disparand in zapada uneori neagra de funinginea de la carbuni). Pentru mine era Zidul, era locul de unde imi era frica sa privesc in jos, era locul unde ma urcam cu mare grija sa scutur presurile, era locul de care imi era frica dar pe care il si iubeam. Pe pietrele lui imi placea sa urmaresc darele lasate de melcii iesiti la plimbare dupa ploaie. Erau doua-trei pietre lipsa, acolo imi ascundeam piatra cu care jucam sotron, sa nu o ia nimeni pana data viitoare. La acest zid „puneam capul” cand jucam de-a v-ati ascunselea. A fost zidul meu, zidul nostru, al tuturor copiilor care am crescut, am plans, am ras, ne-am batut si ne-am impacat avandu-l pe el partas. Dupa 14 ani, l-am revazut, l-am resimtit, am auzit glasurile ramase in pietrele lui. L-au napadit buruienile, au crescut copaci deasupra lui, semn ca nimeni nu se mai catara pe el, nimeni nu il mai vrea prieten de joaca…

Acolo este o parte din mine, din parintii mei, din toti cei care l-au acceptat ca pe un  bun prieten, mereu la datorie, atent sa nu vina dealul peste ei.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fotografii, Pentru mama și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

13 răspunsuri la Zidul

  1. fosile zice:

    In viata fiecaruia dintre noi apare ,la un moment dat,un zid.Voi,ati avut noroc cu zidul vostru si crescind,fiecare a cautat si a gasit modalitatea sa-l depaseasca,sa-l escaladeze,sa treaca de el.
    In plus,pe la capatul lui-se pare- aveati iarna un bun derdelus si erati sub ochii parintilor.Imi inchipui ce larma,ce la ce jocuri si povesti a asistat zidul vostru.
    V-a insotit copilaria,v-a fost un sprijin si raspuns la intrebarile adolescentei si a asistat la primele iubiri,primele saruturi furate sa cele de sfirsit de lume.Si la unii,a asistat la o noua familie,noi copii.
    Zidul acela este istoria nescrisa a strazii voastre!

  2. Diana Alzner zice:

    Orice am face suntem legaţi cu fire nevăzute de trecutul nostru.
    Zidul tău pare paşnic, deloc ameninţător. Cred că vara era acoperit de verdeaţă. 🙂

    • cafeauata zice:

      Eu consider ca este o binecuvantare sa regasesc uneori firele despre care vorbesti. Chiar le pastrez cu sfintenie!
      Iar zidul…Cand eram eu copil, era golas, nu apuca sa creasca nimic care sa-l acopere. Doar acum, dupa atata timp, am vazut ca este salbaticit…Dar este frumos chiar si asa!

  3. Mihaela C.P. zice:

    Parca vad si acum pe el cateva plante uscate.I-ar sta bine acoperit cu vița salbatica sau alta planta perena careia ii place sa se cațere, ori sa coboare,dupa caz.
    Inainte copilaria o traiam mai mult in comunitatea copiilor din cartierul de blocuri.Acum nu-i mai vad pe copii afara, jucandu-se asa cum faceam noi.
    Si cred ca ai vrut sa scrii ca va jucati șotron :). A iesit șopron.

    • cafeauata zice:

      Vezi bine, acum atarna niste plante uscate pe el, atunci nu era nimic, aveam noi grija sa rupem tot. Era una din distractiile noastre, cine crezi ca se gandea la estetica lui?
      Multumesc pentru corectare!

  4. acuarele zice:

    Un zid despartitor intre „atunci” si „acum”. Un simbol ce te va insoti pretutindeni in viata, ajutandu-te sa te limitezi doar la acele lucruri care iti aduc siguranta, bucurie simpla dar autentica. Un prieten pe viata acest zid! Langa el, ar putea sa inceapa o poveste fantastica, un scenariu de film!…
    Sarutari dintr-o Oltenie incetosata!

  5. convietuire zice:

    Semn că n-ai uitat ce a contat. Niciodată nu uităm…
    Frumos, Cafeluţă!

  6. eumiealmeu zice:

    dacă zidurile ar putea vorbi… ar spune despre copiii mici şi dacă ar avea braţe i-ar îmbrăţişa pe cei deveniţi oameni mari, care-şi amintesc cu atât drag de ele… 🙂
    în spatele blocului meu, când eram eu mică, s-a plantat un copac, atunci când s-a construit o şcoală – numărul 10, din oraşul respectiv. acum, după 25 de ani, copacul a ajuns la etajul 4 al blocului şi-mi vine să-l ciufulesc şi să-i spun: ce-ai mai crescut, micuţule…
    uitasem de el. dacă nu era zidul tău, rămânea copacul meu în uitare, că nu-l văd nici măcar la 5 ani!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s