Ce ramane?

” Toate sunt mai neputincioase decat umbra. Toate sunt decat visurile mai inselatoare. Intr-o clipeala pe toate acestea moartea le apuca. ” Sursa: Parintele Cleopa, crestinortodox.ro

Scriam cu ceva timp in urma despre vecinul meu… Astazi a fost condus pe ultimul drum. Ne stiam de aproape 29 de ani si stiu ca va ramane un gol. A fost bun sau a fost rau? Toti suntem si buni si rai, depinde cine isi pune intrebarea… Participand la ceremonia de inmormantare, amintirile au navalit fara sa vreau. Imaginile parca se derulau pe un ecran din mintea mea, cu fiecare amanunt extrem de clar, cu fiecare cuvant foarte bine inteles. Tata isi pusese capat zilelor, fapt cu care ne mai ameninta el uneori, dar caruia nu i-am dat importanta, nu il credeam in stare. Dar a facut-o! Primul meu gand, atunci, a fost de bucurie, bucuria ca mama va putea sa traiasca si altfel, asa cum sunt sigura ca merita. In acele zile de priveghi s-au perindat diversi cunoscuti, vecini, prieteni care se intreceau in a ne prezenta condoleante si in a-l lauda pe tata, ceea ce nu era chiar normal in viziunea mea. Nimeni, dar absolut nimeni nu avea cum sa stie care erau adevaratele relatii dintre noi. Niciun vecin nu putea sa simta groaza noastra la fiecare brad de Craciun. Nu aveam nevoie de imbarbatarile nimanui, si am spus-o clar chiar si atunci. Nu avea nimeni dreptul sa o acuze pe mama, asa cum nu era cazul sa-l ridice in slavi pe tata. Despre morti, numai de bine, stiu, dar ce-ar fi sa fim realisti? Nu trebuie neaparat sa vorbesti de rau, trebuie doar sa taci! Si mi-am amintit toate astea, in momentul in care astazi, la capataiul vecinului meu, i-am vazut rudele „ajunse”, rude cu multi bani si cu functii, rude care nu l-au vazut de zeci de ani, dar care astazi au tinut sa dea reprezentatie. Ce importanta are faptul ca sotia lui l-a ingrijit peste 30 de ani, ca i-a suportat urletele pe care le auzeam toti vecinii, ca a stat zile si nopti langa el in spital si acasa, ca a ajuns in pragul epuizarii fizice in urma sutelor de drumuri intre saloanele de „Interne”, „Infectioase” si „Reanimare”? Cat de important este omul de langa cel plecat? In general acestui om nu i se da importanta, poate chiar este vorbit de rau in soapta. Dar acest om a dus tot greul, acest om are nevoie de multumiri pentru tot ce a facut. Dar da, nu si-a dat viata! Imi este tare drag acest om care acum, in sfarsit, poate sa-si traga sufletul, poate sa deschida usa fara teama ca cineva va striga „Unde-ai fost?!” sau „Ce ai facut cu banii?!” Si noaptea nu va mai suna telefonul, la capatul caruia sa i se strige „Vino acum la spital, vreau sa fii aici!”. Poate din multa dragoste veneau si iesirile astea, poate chiar nu putea sa respire fara ea, poate asa a crezut ca e mai bine, iar ea a acceptat intotdeauna sa faca cum a vrut el. Acum, parca e impacata, parca e gata sa traiasca altfel, asa cum este normal sa traim fiecare. Nu vor fi gesturi tandre (oare au fost candva?), dar nu vor mai fi nici zile urate, clipe in care simtea ca nu pierde nimic daca va fi ea cea care pleaca intai.

Ce ramane in urma unui om? Ramane zambetul cu care a stiut (sau nu) sa – i priveasca pe cei din jur; vorbele bune pe care a stiut (sau nu) sa le spuna cand cineva avea nevoie de ele; o mana intinsa (sau trasa inapoi) atunci cand cineva era incapabil sa treaca singur peste un necaz; dragostea dezinteresata (sau rautatea) fata de cei apropiati. Cam atat ramane, amitiri care dupa ce se aseaza, ne sunt (sau nu) dragi, amintiri pe care le pazim cu sfintenie ca sa ne ajute sa mergem mai departe, amintiri cu care – la randul nostru – vom pleca in stele. Iar in urma noastra, vor ramane alte amintiri, pe care le vor ingriji (daca vor merita sa fie ingrijite) cei care ne vor conduce pe ultimul drum.

Sa daruim un zambet tuturor celor pe care viata ni-i scoate in cale, sa spunem o vorba buna celor care sunt deznadajduiti, sa fim langa cei dragi cu sufletul si cu gandul, sa nu uitam ca daca vedem rasaritul soarelui nu inseamna neaparat ca vom vedea si apusul…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Stari și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

16 răspunsuri la Ce ramane?

  1. digodana zice:

    Tu ai scris aici tot ce as fi vrut eu sa scriu la un moment dat si, din anumite motive am renuntat sa o fac.
    Asa este, unii oameni pleaca pur si simplu. Trist este atunci cand incerci sa iti aduci amintiri frumoase in minte si nu gasesti decat bucatele de film dramatic. Si gata, nu mai scriu, ca ma intristez si mai tare.
    Mi-a placut mult, mult de tot ce am citit aici si mi-a mers la suflet.
    Multumesc!

    • cafeauata zice:

      Vine o vreme cand, din toate franturile dureroase candva, reusim sa construim o amintire si sa zambim… Dureri, bucurii, zambete, rasete sau lacrimi de deznadejde, toate au fost cu un scop, iar daca invatam cat de putin din ceea ce am trait, putem spune ca nu a fost in zadar.
      Te imbratisez, Dana!

  2. Georgiana zice:

    of…. tocmai ce-a plecat o mătușă de-a mea …. 😦
    În momente dintr-astea îți dai seama că ești trecător prin viața asta…
    De aia tre să-ți trăiești frumos viața, să încerci mereu să fii bun, să aduci un zâmbet pe chipurile celor dragi, să să să!

  3. fosile zice:

    E posibil ca acel om sa fi fost foarte bun cu acele rude de departe,iar tatal tau cu acei vecini.Asta nu iseamna ca si acasa era la fel in ambele cazuri.
    Normal ar fi ca fiecare sa manifeste mai multa moderatie,mai mult bun simt si sa lase familia apropiata in pace,fara sa rascoleasca-prin comportament-amintiri mai vechi sau mai noi.
    Daca vecinul tau a tras mult timp pina sa „plece”,e clar ca sotia lui si-a dorit moartea.Oboseala,chinul de a suporta nervii si sicanele bolnavului,de a incerca sa-l incurajeze si in acelasi timp sa nu se dea de gol,sa nu-si manifesteze oboseala,saturatia.Da,asa cum spui,toti cei care se dau in spectacol la catafalc,ar trebui in primul si-n primul rind sa-i multumeasca sotiei care nu l-a abandonat intr-un spital,care i-a fost alaturi secunda cu secunda,pina la epuizare.
    Sper sa recupereze doamna,vecina ta si cit mai are sa mearga asa cum doreste.
    Si sincer,imi pare rau ca mama ta n-a avut destul timp sa se bucure impreuna cu fetele ei de libertate,de odihna,de nepoti.

    • cafeauata zice:

      Din pacate, prea des o inmormantare devine un loc unde unii doresc sa iasa in evidenta. Cu siguranta ca celor care sunt alaturi de un bolnav le este infinit mai greu decat rudelor, cunostintelor, vecinilor. Tocmai de aceea (cred eu) bunatatea celor prezenti ar trebui sa se reverse asupra lor.

  4. eumiealmeu zice:

    am o cunoştinţă care a trăit toată viaţa fără să-şi supere familia. acum are ceva probleme de sănătate şi-i e cam teamă de moarte. de câte ori mă vede mă întreabă de tata, ştiind cât rău ne-a făcut. eu îi spun cât de bine-i merge tatălui meu, deşi este atât de inconştient – e un fel de-a spune! – şi, după 3 dezalcoolizări la spital şi 6 acasă… tot continuă dependenţa…
    cunoştinţa mea zice: ce sănătate dă, uneori, Dumnezeu, oamenilor care n-o preţuiesc, ce oameni buni în jur şi ce de bucurii, iar altora care n-ar supăra pe nimeni nu le oferă nimic.
    probabil că singura compensaţie, care este considerată de către Divinitate a fi DESTUL, este însăşi generozitatea omului bun. nu este corect şi nici coerent, din punctul nostru de vedere, dar cred că Dumnezeu oferă foarte multe şanse celor care-L resping şi multă răbdare celor care-I înţeleg planurile.

    • cafeauata zice:

      Cine, cat, cand si in ce fel primeste bunatatea Lui, ne este total necunoscut. Dar am convingerea ca fiecare dintre noi avem un rol in viata celor pe care ii intalnim. Iar daca avem impresia ca ceva nu e drept, n-ar trebui sa ne grabim sa judecam. Eu cred ca nu e drept ca mama mea a murit la doar 5 saptamani dupa tatal meu, pentru ca eu aveam alte planuri. Dar planurile lui Dumnezeu conteaza cu adevarat, nu ale mele. Totusi, sa stim sa ne bucuram de fiecare zi pe care o traim, pentru ca fiecare zi este un dar…

  5. acuarele zice:

    Cafeluta, e trist ce povesteti tu aici… Ai trait multe tristeti in copilarie, si totusi ai fost un copil model, iubitor si recunoscator!… Asa cum orice parinte si-ar dori sa aiba.
    Dumnezeu sa-l odihneasca pe vecinul tau, si vecinei sa-i aline sufletul! Ea va auzi glasul lui inca multi ani de-aici inainte, ca si pana acum… Reprosurile si certurile, paradoxal, ii vor lipsi, fiindca asta era viata ei, se obisnuise, era ceva normal…

    • cafeauata zice:

      Cu siguranta ca atatia ani petrecuti impreuna isi pun amprenta pe cel care ramane. Avem totusi noroc cu faptul ca timpul le aseaza pe toate, ca odata cu trecerea lui cele rele se estompeaza, iar cele bune raman la fel de vii.

  6. yousef59 zice:

    Cate tristeti traiesc oamenii in viata lor…Dumnezeu sa-i odihneasca in pace pe cei ce s-au dus!

  7. convietuire zice:

    Ai scris cu sufletul, cafeluță… cu sufletul.
    Rămâne sufletul. Mereu.

  8. Mihaela C.P. zice:

    Nu prea ma pot concentra la ce spui aici, gandul mi-e plin de peste prajit cu mujdei…Si asta ar fi o amintire placuta, nu? 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s