Aleg sa visez Acasa

Sunt multi, poate prea multi, cei care spun, cu cuvinte mai mult sau mai putin mari, ca in viata important este sa traim clipa, sa nu devenim robi ai banilor, sa ne bucuram de cei dragi noua, sa …, sa … . Sunt de aceeasi parere, chiar daca uneori petrec mai putin timp cu ai mei decat cu colegii, chiar daca adeseori visez ca am curaj sa plec undeva…, sa las in urma orasul, prietenii, locul de munca, obiceiurile, stilul de viata de zi cu zi. Visez adesea ca sunt undeva, intr-un sat, ca am o bacanie, ca dimineata deschid larg usile ei si fericita astept sa inceapa o noua zi. O zi in care sunt unica stapana a propriilor secunde. Deocamdata doar vise…

Multe amanunte sunt in gandurile mele, dar nu asta este important, ci faptul ca tot mai multi sunt dispusi sa munceasca oricat (enorm de mult!), oriunde „afara”, pe bani nu foarte multi, in schimbul nemuncii de acasa. Poate este o solutie, uneori… Dar, tanara femeie pe care am vazut-o in urma cu cateva luni, inainte de a merge in Italia (pentru a 3 – a sau a 4 – a oara), nu are aproape nimic in comun cu cea pe care am intalnit-o duminica. Unele lucruri sunt regasibile, cum este vocea, care – chiar daca este stinsa, fara viata pe care o stiam in ea – este tot a ei. La fel si ochii, frumosi pana nu de mult, acum cu pleopele lasate, ca a unei femei de 50 – 60 de ani. Parul blond, este la fel ca inainte, dar restul… Spun ca este cea mai mare schimbare in rau pe care am vazut-o la cineva. Este ca si cum o boala si-ar fi facut culcus in corpul ei, odinioara poate putin prea plin, acum un corp mic, slabit, aproape de nerecunoscut. Sau poate, raul si uratul si-a gasit loc in sufletul ei. Nu stiu si nu am pus intrebari. Nu mi-am aratat mirarea si nu am deschis subiectul. Ceea ce stiu, este ca a dat Acasa pentru trei luni platite in euro. Pentru ce?

Oare nu este mai important sa fim Acasa, langa ai nostri, cu ai nostri? Pentru ce sa traim un cosmar „acolo”, cand am putea sa ne bucuram aici de ce avem? De ce credem uneori ca inima noastra trebuie sa reziste indiferent cat ne este de dor, de greu, de lacrima? Pentru ca de lacrima i-au fost diminetile (chiar daca Mediterana ii zambea), de lacrima ii erau zilele (chiar daca veselia era pretutindeni in jurul ei), de lacrima ii erau noptile (chiar daca stia ca peste 90 de nopti va fi langa „al ei”).

Am revazut umbra unei tinere femei vesele, o umbra in schimbul a cateva sute de euro pe luna. Ma doare…

Acest articol a fost publicat în Stari și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

22 de răspunsuri la Aleg sa visez Acasa

  1. acuarele spune:

    Avea familie, copii de intretinut? Nu sunt rare cazurile, am avut si am destule cazuri in fata ochilor, chiar cam multe.Mai stiu pe cineva care nu se simte deloc confortabil lucrand in Italia si a declarat sus si tare ca din iarna se reintoarce, ca nu mai rezista sa stea departe de familie. Un tata… Probabil ca nici de-acolo nu izvorasc banii, asa cum poate isi imaginase… Sa dea Dumnul sa nu fie nevoie sa alegem intr-o asemenea situatie, intre a putea asigura familiei un trai decent si a sta alaturi de cei dragi!… Ceva cred ca se rupe cand apare distanta, oare mai sunt sanse sa ramana familia integra, pe termen lung?… Ca sa nu mai vorbim de copiii care au nevoie de parinti…

    • cafeauata spune:

      Nu, nu au copii, nu au rate la banci, pur si simplu mereu a avut impresia ca Aici nu merita sa munceasca. Am facut un calcul, cu cei 700 de euro castigati lunar, in 3 luni a facut cat in tara in 8. Prefer lunile muncite acasa, cu nervi, cu stres, cu ore in plus. Asa gandesc eu, asta nu inseamna ca este si cea mai buna optica…
      Cat despre familie… Uneori, cand zilele de lucru se prelungesc cate 16 ore, parca se rupe ceva, chiar si impreuna fiind, acasa, in orele ramase libere. Dar sa lipsesti luni intregi?

  2. fosile spune:

    Cred ca atunci cind apare hotarirea de a merge in strainatate,trebuie sa mearga amindoi.
    Nu-i normal sa se desparta.Nu-i normal,ca atunci cind ea vine de la lucru rupta de oboseala sa gaseasca o casa goala,sa n-aiba cu cine schimba o vorba,sa n-aiba cu cine sa manince,pe cine sa pupe,cine sa o mingiie,sa-i maseze picioarele zdrobite…
    Gindurile,singuiratatea,dorul ucide.Dar ucide lent-ca si cum n-ar fi mincat nimic in cele citeva luni-,dureros.Si o vedem la cei care,pereche fiind,se despart pentru o perioada mai lunga sau mai scurta de timp.
    Pacat ca tineri,ajung ca niste batrini satui de viata,satui de singuratati,rupti,vlaguiti.
    La intoarcere le trebuie timp sa-si revina,alt timp sa se reobisnuiasca cu cel (cea) drag,alt timp sa vada daca i-a ajutat cu ceva partea financiara si pe cind sa-si revina,sa fie din nou perechea frumoasa,trebuie sa mearga din nou…
    Urite vremuri am ajuns sa traim.
    Parca altceva visam,speram atunci cind puteam fi ucisi pe strada,in 1989 .In timp ce altii, prieteni, cunoscuti sau necunoscuti au murit,au fost ucisi,dar nu pentru asa ceva…

    • cafeauata spune:

      Probabil ca sunt situatii in care cei doi asa gandesc ca e mai bine sau situatii in care unul din ei nu poate pleca… Nu acuz, doar am primit inca o dovada ca e mai bine Acasa.
      Din pacate, n-am stiut ce sa facem cu „libertatea” pentru care unii si-au dat viata si – din si mai mare pacate – nici acum inca nu multi stiu…

  3. Georgiana spune:

    Da, cafeluţo, înţeleg foarte bine ce simţi. Eu am trăit pe propria-mi piele o astfel de experinţă. Din fericire, după o lună m-am întors acasă. Am povestit la mine pe blog, cândva despre asta. Mi-am urmat simţurile şi doborâtă de dorul de toţi ai mei, am venit acasă. Şi mă felicit pentru asta.

  4. Iulia spune:

    Frumoasa pledoarie si oarecum neasteptata mai ales de la tine, care ai atatea nemultumiri legate de serviciu. Ai zice ca ai pleca invartindu-te… M-am inselat. Si eu gandesc la fel ca tine. Dar inca am mai gasit resurse sa supravietuiesc aici. Probabil ca sunt unii care nu mai au decat calea asta a strainatatii, care nu au de ales.

    • cafeauata spune:

      Multumesc! Faptul ca adeseori sunt groaznic de nemultumita de locul meu de munca, nu inseamna ca m-as duce dincolo, la alt „stapan”. In principiu imi place viata pe care o am, spiritul de aventura imi cam lipseste, copii care sa-mi ceara nu am, asa ca este normal (spun eu) sa raman aici. Atata timp cat Dumnezeu imi da sanatate, sunt sigura ca voi putea lucra pentru painea cea de toate zilele. Daca se va putea mai mult, va fi OK, dar nu tin neaparat sa fac avere.

  5. BlueRiver spune:

    prietena mea cea mai buna, a fost plecata, anul trecut, in Italia sa munceasca… dupa 3 luni a fenit schimbata si mult mai imbatranita… a stat acsa cateva luni, incercand sa-si gaseasca ceva de lucru, dar in zadar… a plecat iar, peste 4 luni, in Belgia, peste o luna in Germania… a venit de doua ori acasa… iar a plecat prin iulie si se va intoarce la inceputul lunii octombrie… probabil mai imbatranita… munceste pentru ca are doau fete de crescut, doua fete marisoare care au nevoie de foarte multe (cea mare e clasa a XII a, iar cea mica a VIII a), dar mai ales de o mama langa ele… mama le sunt eu, in tot acest timp, eu am grija de ele (cand nu stau la bunica lor), pe mine ma suna, cand au ceva probleme sentimentale, cand au nevoie de un sfat sau au nevoie de ceva ( locuiesc la doua blocuri de mine), eu le verific sa vad daca sunt acasa seara, la ora pe care am stabilit-o… imi sunt dragi, ca le stiu de cand s-au nascut si au crescut odata cu baiatul meu, sunt ca si fetele mele 🙂

    • cafeauata spune:

      Sunt situatii si situatii… Cazul despre care am scris eu, nu seamana cu cel al prietenei tale, aici fiind vorba de o familie formata dintr-un el si o ea, fara copii, fara datorii la banci. De aceea nu inteleg, de ce el sta comod acasa, mai munceste, mai sta, iar ea se distruge… Parerea mea este ca timpul pe care il pierzi printre straini, iti va lipsi groaznic mai tarziu, cand iti vei da seama ca nu ti-ai vazut copiii crescand. Dar fiecare om este liber sa-si evalueze prioritatile…

      • BlueRiver spune:

        prietena mea munceste de nevoie… are datorii mari la banci si intretinere, in privinta persoanei despre care ai scris tu, eu cred ca ii si place sa fie plecata… de ce n-au plecat impreuna ?

        • cafeauata spune:

          Se pare ca sotul este un tip comod, care se multumeste cu ce lucreaza sau nu pe-aici. Initial a incercat sa o opreasca (asta acum 4-5 ani), dar n-a reusit. M-as fi bucurat ca o revad, la fel ca si in alti ani, dar este atat de imbatranita, de slabita si fara vlaga, incat nu pot decat sa o compatimesc si sa sper ca cel putin va incerca sa ramana acasa de-acum inainte.

  6. Diana Alzner spune:

    Eu nu aş putea să plec pentru nimic în lume. Dumnezeu a fost bun cu mine şi nu am ajuns în situaţia de a fi silită de împrejurări să fac lucruri pe care nu le-aş fi dorit. Dar mă gândesc la cei care au copii de întreţinut, rate de plătit, care poate că şi-au pierdut serviciul şi atunci sunt nevoiţi să plece, vrând-nevrând…
    O familie despărţită e o familie în pericol de dispariţie.

    • cafeauata spune:

      La fel sunt si eu, Diana. Mai bine nu ravnesc la lucruri pentru care as avea nevoie de imprumut, incerc sa impart banutii pe care ii avem. Pana acum am reusit, sper ca la fel va fi pana la sfarsit.

  7. fosile spune:

    De parca atit de putin timp ti-a ramas pentru a fi acasa,incit ai ajuns sa iti doresti sa poti sa stai sa visezi.Nu doar sa faci aia si aia,si…doua vorbe cu omul tau si iar e noapte si iar trebuie sa te trezesti dimineata…
    Sa ajungi sa-ti doresti sa…”Aleg sa visez Acasa”…

    • cafeauata spune:

      Am spus asa, in sensul ca as putea avea – probabil – mult mai multe obiecte muncind dincolo, dar prefer sa nu le am si sa le doresc traind aici, Acasa. Nu ele sunt importante, ci trairile alaturi de cei dragi.

  8. convietuire spune:

    Bună alegere…

  9. eumiealmeu spune:

    eu ştiu… să spun, să nu spun… am câştigat şi la Loteria vizelor şi nu am mai mers mai departe. a fost o nerozie, clipa când am depus actele… iar când m-am văzut cu ele în mână, să pot pleca, având şi rude acolo care să mă susţină… am început să tremur toată de emoţie…
    nu ştiu eu prea multe proverbe, dar unul chiar îl ştiu: decât codaş la oraş, mai bine-n satul tău fruntaş… decât nimeni în sua, mai bine fericită în ţara mea.
    şi n-am mai înaintat lucrurile. dar nu toţi sunt ca mine…
    să fiu sinceră, mi se pare că există câteva cazuri diferite: una este să fii singur şi să pleci de nebun, alta este să ai copiii şi să-i laşi singuri. una este să ai copii care au nevoie de tine şi tu să pleci din ţară ca să le aduci bani… una e să fii pensionar şi să găseşti ceva uşor de făcut… şi să te duci în străinătate… (ca mama! pentru ea mă bucur – şi de câte ori a avut probleme şi i se părea că încep să-şi ia nasul la purtare cei pentru care lucra îşi căuta alt loc, nu stătea la jug… şi e fericită, lucru pentru care mă bucur!)

  10. cafeauata spune:

    Sincer? Ma bucur ca treburile nu au fost facute pana la capat, altfel poate nu te-as fi cunoscut… Sunt de acord cu tine, sunt tot felul de situatii, viata ne pune uneori in posturi ciudate, sa facem alegeri la care inainte nu ne-am gandit. Tocmai de aceea nu o acuz nici pe eroina mea, nu acuz nici pe altii… Spun doar ca Ii multumesc lui Dumnezeu pentru ca am putut si pot sa visez, sa traiesc, sa iubesc, sa plang Acasa, ceea ce pentru mine este cel mai important aspect.

  11. arakelian spune:

    eu sunt cealalta parte a situatiei. Am plecat cu totii. Nu de mult timp. Sufletul si inima mi-a ramas romanca, inca sunt pe forumuri, blog-uri romanesti, si asa o sa raman. Decizia a fost de familie, sotul a initiat, a ales destinatia, lui i-a picat oferta de munca, dar s-a legat la mine alta.
    Nu am plecat de foame: aveam o situatie acasa, aveam job-uri care ne multumeau intr-un fel. Ne lipsea siguranta si increderea. Am plecat insa pt a incerca, si a compara.
    Si cred ca am ales bine.
    Nu am avut o viata usoara in Ro. Dar aici, in vest, este mult mai usor pt noi – poate ni se potriveste noua mai bine. Privesc cat de simplu si clar si logic a fost integrarea noastra aici, si cand imi aduc aminte fiecare piedica, fiecare dezinteres/piedica intalnita in Ro, ma apuca plansul. Nici aici nu merge totul struna – dar oamenii chiar intreaba „si cu te mai pot ajuta?” si nu e doar de politete, mi-au raspuns si la intrebari cu totul diferite de topic, cu mentiunea clara „nu stiu multe, incercati acolo, parca asa trebuie facut”.

    Conteaza enorm insa de unde pleci, si unde ajungi. Si cine pleaca. Fiecare om e unic, fiecare situatie unica.

  12. cafeauata spune:

    Nici eu si nici sotul meu nu am avut ganduri de plecare niciodata. Ma gandesc acum ca poate daca am fi avut curaj sau daca am fi fost nevoiti sau daca am fi fost curiosi, am fi plecat si – cine stie? – poate astazi as fi gandit altfel. Oricum, situatia ta / voastra este una fericita, sunteti impreuna si asta conteaza enorm! Spre deosebire de familiile in care unul pleaca, iar celalalt ramane. Asa cum am spus, nu acuz. Este posibil ca uneori plecarea sa fie o solutie a problemelor de acasa. Plus de asta, asa cum ai spus si tu, fiecare om este unic, la fel ca si fiecare situatie in parte. Sper doar ca fiecare om plecat dintre ai sai sa gaseasca ceea ce isi doreste, sa-i fie mai bine, sa treaca usor peste clipele grele si sa nu-si uite limba materna…
    In special tie si alor tai iti / va doresc tot binele din lume!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s