Bucuria unei zile

Simt o mare bucurie organizandu-mi o zi a copilariei, o zi care sa-mi umple toate golurile sufletului de peste viata. Multumesc, Bucataria de vara!

Este o dimineata friguroasa a copilariei mele, o dimineata in care soarele incepe sa apara de dupa coltul blocului vecin, intrand si razandu-mi in nas: trebuie sa te trezesti! Dar ma incapatanez si nu misc nicio geana, dimpotriva, strang tare pleoapele, sa creada mama ca dorm. Aud usa camerei deschizandu-se, simt mana ei mangaindu-mi fruntea, iar glasul ei frumos soptind „Trezeste-te, trebuie sa mergi la scoala”. Greu, tare greu ma dau jos din patul cald, in casa este racoare inca, asa este mereu la noi, in Vale. Ca in fiecare zi, si astazi, mama incearca sa imi pieptene parul carliontat, sa-mi faca doua codite si sa-mi puna cordeluta pe cap. Nu ii este usor, nu-mi place sa fiu pieptanata! Uniforma de scolarita, banala daca nu ar avea un guler crosetat chiar de mama, asteapta sa fie imbracata. Are si numarul matricol cusut, sa nu cumva sa-l pierd. Scoala Generala Nr. 1. Cred ca pe masa sta o cana cu ceai rusesc, o felie de paine de casa, unt si ceva gem, facut tot de mama. Imi dau silinta sa inghit, sa scap mai repede de obligatia de a manca, sa ramana cana goala si sa-mi spuna mama ca eu sunt ingerasul, am terminat prima. De fapt, eram singura la masa! Langa usa de la intrare, pe o bucata de linoleu, stau toate incaltamintele familiei. Deja stiu sa-mi iau cizmele singura! Un palton caramiziu, din stofa, cu gluga cu margini de blana artificiala, imi este intins de mama sa-mi bag o mana, apoi cealalta. Nu am dexteritate sa inchei nasturii bine, asa ca ea se apleaca, ii incheie, apoi ia fularul de pe cuier, il pune intai peste gura mea, apoi il leaga la spate, nu prea strans, dar nici sa cada. Cobor scarile cu mare zgomot, sar cate doua trepte, apoi o astept sa vina si ea, sa ma ia de mana si sa ma duca pana in fata scolii. De acolo, drumurile ni se despart parca pentru o vesnicie, ma uit dupa ea cum se indeparteaza grabita spre servici si ma gandesc daca o doare ca m-a lasat acolo… Ce va face ea fara mine atata timp? Din fericire suna clopotelul si trebuie, asa mi-a spus tovarasa, sa ma grabesc in clasa, sa nu fiu intarziata. Imi voi aminti de mama in prima, in a doua si in toate pauzele, incercand sa ghicesc ce face in fiecare moment… Dintr-o pauza in alta, trece ziua de scoala, iar drumul catre casa este usor, cu toata gasca impreuna, rarindu-ne incet, incet, pe masura ce ajungem in cartierul meu. Fericirea mea cand ajung in fata blocului si aud ca bunicii mei nu se muta undeva, departe, ca tanti Irina nu mai pleaca in Sf. Gheorghe si ca nasii mei nu mai schimba Valea cu Baia Mare! Ce bine ca doar am visat ca toti pleaca… Ei vor fi mereu aici, asa cum au fost si pana acum. Nimic nu se va schimba, poate doar eu voi creste si intr-o zi… Mama va afla ca eu sunt cea care pleaca, ca a venit printul meu care ma va duce sa-mi fie bine, sa ma rasfete in continuare, e drept, putin mai altfel decat a facut-o ea.

Dar pana sa plec alaturi de el, se apropie seara in ziua copilariei mele, soarele coboara undeva dincolo de munte si eu ma chinui sa invat lunile anului, sa le spun in ordinea fireasca. E dificil tare, iar tata imi spune sa pun cartea sub perina, dimineata voi stii sigur. Sunt copil si cred ce-mi spune. Ce usor e sa inveti, imi spun! Daca tot am primit solutia, ma uit la televizor, doar nu este program decat doua-trei ore… Este seara cu o piesa de teatru si, chiar daca nu mare lucru inteleg din ce se intampla, stau cu ochii mari si privesc, fascinata de ecranul alb-negru. Incet, incet, pleoapele imi sunt tot mai grele, cuvintele le aud doar ca prin vis, il aud pe tata spunand ca am adormit, iar bratele mamei le simt ridicandu-ma cu dragoste, asezandu-ma in patul meu, imbracandu-ma cu pijamale, apoi, in timp ce ma inveleste cu plapuma, ma pupa si-mi spune „Somn usor, vise frumoase”. Este glasul unui inger, este glasul mamei mele!

Iar maine as vrea sa fie la fel…

Acest articol a fost publicat în Pentru mama și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Bucuria unei zile

  1. convietuire spune:

    Oare de ce când citim sau ne amintim de copilărie… ni se umplu ochii cu o lacrimă ce nu seamănă cu celelalte lacrimi?!
    Frumos!

  2. cafeauata spune:

    Multumesc!
    Oare pentru ca … acea lacrima este dorul de mama, de linistea sufletului, de perioada in care nu existau coborasuri? Eu asa simt.

  3. acuarele spune:

    Foarte frumos ai preluat initiativa, descriind pas cu pas o zi din trecut in care ai dori sa te reintorci!… Randurile tale sunt ca intotdeauna pline de sensibilitate. Ai mult talent!…
    Iubirea dintre mama si copil e unica!

    • cafeauata spune:

      Chiar asa as alege sa fie o zi din copilaria mea. Dar daca as avea posibilitatea sa mai aleg inca o zi, din viata mea in general, as mai adauga cateva ingrediente.
      Te imbratisez si iti multumesc!

  4. isis spune:

    Imi doresc si eu sa retraiesc o zi a copilariei, dar…
    Eu n-as vrea ca maine sa fie la fel, ci altceva… un strop de inedit. Sa gust din alt fruct, sa simt alt miros, sa traiesc cat mai multe din cate se pot trai… E atat de mare lumea!

  5. cafeauata spune:

    Ai dreptate, lumea este mare, dar eu nu am stiut niciodata sa-mi doresc „mai mult”, rar mi-am dorit „altceva”. Cu siguranta ca am avut doar de pierdut din aceasta cauza… Daca simt ca imi este bine intr-un loc, intr-un anume fel, las gandul schimbarii si dorinta de nou deoparte. De aceea, acea zi din copilarie ar putea sa se repete la nesfarsit, facandu-ma la fel de fericita de fiecare data.
    Imbratisari!

    • isis spune:

      Vrei sa inveti a-ti dori „mai mult” ori „altceva”?

      Imbratisarile sper sa ti le dau in curand, daca-mi ies socotelile. Inca nu stiu daca. 😉
      Zi frumoasa de toamna!

      • cafeauata spune:

        Parca as vrea, dar parca mi-e frica… Cu siguranta am nevoie de lectii si pentru a-mi indeparta aceasta frica.
        Frumoasa zi, asa este cum mi-o doresti, iar imbratisarile le astept cu mare nerabdare!

  6. eumiealmeu spune:

    codiţe… cordeluţă… ce vremuri! dacă noi eram atât de mici, normal că cei dragi erau tineri, poate mai tineri decât noi acum… cu mult, chiar!
    bine că ai avut părinţi! unii nu cunosc sentimentul… 🙂

  7. cafeauata spune:

    Am avut o copilarie frumoasa, spun eu, cu parinti tineri, care au stiut sa ma invete si sa ma dezvete (cand a fost cazul). Nu pot sa imi imaginez viata fara parinti, trebuie sa fie ingrozitor…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s