Matusa

Cand eram inca o pustoaica proaspat casatorita, am cunoscut doi oameni minunati, oameni dragi din familia sotului meu. Nu am stat niciodata sa ma gandesc de ce sunt speciali sufletului meu si nu cred ca o voi face nici de acum inainte. In mod deosebit ea, tusa, m-a cucerit aproape imediat ce mi-a vorbit. Vesela si apropiata, ca si cum ma stia de cand m-am nascut. Timpul petrecut impreuna a fost aproape nesemnificativ, daca l-as masura in ore sau in zile. Dar eu il masor doar in binele simtit alaturi de ea si atunci…parca a fost cat o viata de om. Ciudat cum inima simte timpul altfel decat arata ceasornicul. Aproape la fel de ciudat cum unii ii desconsidera pe cei pe care noi ii admiram. Sunt atatea feluri de a vedea lumea…

In ziua in care cei dragi au condus-o pe drumul fara intoarcere, eu n-am fost. Poate am avut motive, dar poate as fi putut sa fac posibila prezenta mea si n-am facut-o. De atunci au trecut zece ani, ani in care mi-am reamintit-o mereu, in care mi-am reprosat ca nu i-am spus nimic la plecare, in care mi-am tot dorit sa merg acolo, sa aprind o lumanare care sa ii lumineze calea, sa ii soptesc ca traieste in sufletul meu. Dar ea stie si pana ieri m-a asteptat. Am fost acolo si i-am spus sa nu fie suparata ca a trecut atata timp, acest timp nu reprezinta nimic, cu sufletul am fost demult si voi mai fi…

Acest articol a fost publicat în OAMENI tare dragi mie și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Matusa

  1. fosile spune:

    Ea a stiut si stie.

  2. eumiealmeu spune:

    cred că toţi avem astfel de regrete. doamna care m-a ajutat cel mai mult în Bucureşti – m-a găzduit 4 ani în casa ei, fără niciun ban, în contextul în care nu ne cunoşteam şi mătuşa mea personală nu mi-a deschis o dată uşa ca să o vizitez… – a murit fără ca eu să fiu lângă ea. este regretul meu, că n-am putut să-i fiu alături în acele momente. dar ştii ceva? mă bucur că în celelalte clipe am fost trup şi suflet devotată s-o ajut… şi am amuzat-o de câte ori era în tristeţe.
    şi bine că există uitarea, ca să ne putem ierta pe noi înşine… 🙂

    • cafeauata spune:

      Esti o fericita ca cel putin ai putut sa o inveselesti inainte, eu nici macar atat n-am facut. Si iarasi, si iarasi ma intreb: de ce nu stim (in general) sa ne aratam iubirea, toata iubirea pe care o purtam pentru cineva, atunci, cand este langa noi sau cand cel putin putem sa-i sunam la telefon? Ma tot intreb…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s