Vacantele mele la bunici

In anii in care nu am mers in tabara la Navodari, se repeta acelasi scenariu. In prima zi de vacanta stateam si leneveam, dormeam cat puteam de mult, ma harjoneam in fata blocului cu cine se nimerea si … ma ducea mama la frizerie. A fost intotdeauna o mare problema pieptanatul de dimineata, facutul de codite, ba chiar si spalatul parului era o activitate destul de neplacuta pentru mine. De aceea, cu o zi inainte de a ma duce la bunici, parul trebuia taiat scurt, astfel eliminandu-se un posibil motiv de smiorcaiala in fiecare zi si de enervare a bunicii. Intr-o vreme, cand incepusem sa fiu cocheta (cred ca aveam 8-9 ani), mi s-a pus pata ca vreau tunsoare ca a lui Margareta Paslaru. Saraca frizerita isi dadea aproape toata silinta, dar rezultatul nu a fost niciodata cel dorit de mine, asa ca ramaneam la aceeasi freza monotona, fara figuri, dar macar era parul scurt! Deci, in prima zi de vacanta cea mai importanta activitate era mersul la tuns. Bagajele nu mi le faceam niciodata, era lipsit de importanta ce haine voi avea la mine, oricum eram moderna tare in comparatie cu fetele din sat. De regula, majoritatea hainelor imi erau cusute de mama, inclusiv costum de baie si pijamale. (Se pricepea, draga de ea, la orice era nevoie, avea doua maini de aur, nimic nu era facut de mantuiala, ba chiar multe croitorese de meserie puteau sa se ascunda cu marfa lor. Regret tare mult ca nu am mostenit-o in acest sens, eu parca as avea doua maini stangi, nimic nu se leaga de mine.) Cu bagajele facute, seara imi faceam turul pe afara, ma laudam ca maine plec, apoi urma ultimul somn inainte de ceea ce intotdeauna incepea ca o vacanta fericita. Imi amintesc cum plecam dimineata, schimbam trenul in trei gari, mereu aceleasi garnituri de tren personal, pana la un moment dat cu locomotiva pe carbuni (nu am scapat niciodata ocazia de a lasa sa-mi intre in ochi praf de carbune, doar stateam tot drumul catarata pe geamul deschis). Drumul era interesant pentru mine, vedeam lucruri noi, auzeam atatea povesti spuse de oameni mari, o vedeam pe mama si altfel decat acasa (si imi era tare draga sa o vad schimband doua-trei vorbe cu cei din tren). Ultimul tren pe care il luam din Praid, ajungea in Fantanele cand soarele era deja plecat la culcare, iar ochii mei abia mai puteau sa stea deschisi, le ajunsese cate au vazut in acea zi! Greu de tot reuseam sa fiu treaza cand cineva de pe peron deschidea usa vagonului si ma lua intai pe mine in brate, dupa care cobora si mama cu bagajele. Apoi, acel cineva ma pupa mult, mult si ma arunca pe umerii lui, lua si bagajele si pornea alaturi de mama, povestind in soapta, mergand in acelasi ritm o vreme pe un drum de tara strajuit de plopi pe ambele parti, apoi trecand pe la marginea campului dincolo de care era padurea cu caprioare. Din cand in cand imi deschideam ochii si nu vedeam nimic altceva decat o lumina slaba in fata noastra, data de o lanterna amarata, ale carei baterii urma sa le descarc in cele trei luni cat stateam pe acolo. Clipeam de doua ori si adormeam din nou, cu capul pe umarul lui, al bunicului meu. Cand ma trezeam dimineata (pe la pranz), eram in patul cu asternuturi proaspete, tesute in sat, din in. Imi trebuiau cateva minute sa-mi dau seama ce si cum, dar dupa ce imi aminteam ca sunt la tara, fugeam repede in bucatarie, sa-i vad pe toti, sa ma lingusesc pe langa bunici si sa o mai iubesc pe mama putin. Ziua aceea, prima, trecea cel mai repede si cu sufletul incepand sa-mi tremure: stiam ca voi ramane doar eu acolo, ca maine cand ma voi trezi mama nu va mai fi cu mine… Era durerea de pe lume, stiam ca nu pot schimba mersul lucrurilor, eram condamnata sa nu o mai vad trei luni care mi se pareau o vesnicie (doar vesnicia s-a nascut la sat, nu?). Ea disparea intotdeauna inainte sa ma trezesc eu, gasind langa mine in pat, o bluza de-a ei, sa pot sa ii simt mirosul, sa pot sa o strang in brate. Si asta faceam in fiecare seara cand, in fata oglinzii unde era si o fotografie de a ei, spuneam rugaciunea si Il rugam sa aiba grija de ea si sa faca sa treaca vacanta mai repede. Bunicul a fost cel care m-a invatat sa vorbesc cu ingerasii, sa le spun orice, pentru ca ei ma aud si daca sunt cuminte vor merge la mama si ii vor spune orice vreau eu. Iar povestile cu ingerasii erau cele care ma linisteau si cu bluza mamei in brate ma culcam si asteptam sa o visez.

Nu era aproape nimic special in vacantele mele la tara, probabil ca toti copiii au facut cam aceleasi lucruri cand erau la bunici, dar era ceva cu care ma mandresc de cate ori vad o palarie din paie.

Impletind paie

Cat era ziua de lunga, impleteam paie, fara sa stiu vreodata daca am reusit sa termin un colac de 10 metri pe care bunica il ducea la un croitor din sat, care le transforma in minunate si diverse modele de palarii. Dar bani am primit ca si cum eu am terminat colacul! Drumul paielor incepea undeva pe camp, de unde stiu ca ajungea in podul casei. Cand aveam chef sa ma apuc de lucru, bunica imi aducea un snop, rupeam fiecare pai pe la noduri, le alegeam dupa grosime, le udam in lighean, puneam la mijloc o carpa si le asezam sub brat. De acolo trageam cate un fir pe care il puneam in continuarea celui care se termina. Trebuiau tinute umede ca sa se poata impleti, altfel ar fi fost rigide si s-ar fi rupt. Tehnici erau mai multe, modele mai complicate sau mai simple, in cinci, sapte sau noua fire, paie mai groase sau mai subtiri, dar intotdeauna de aceeasi grosime intr-un colac, sa fie aproape perfecta palaria ce urma sa se nasca. Toata ziua eram pe ulita cu fetele, ne plimbam impletind paie, ca si oamenii mari. Doar somnul obligatoriu de amiaza ne intrerupea, apoi seara statul la poarta cu veselia de rigoare, cu povestile fiecaruia de pe unde a venit in vacanta. Asteptam postasul la capatul satului, sa primesc scrisoarea de la mama mai repede, iar cand chiar o primeam, ma duceam in casa, ii luam bluza, o strangeam la piept si printre lacrimi, citeam si reciteam fiecare cuvant, pana mi-o lua bunicul si ma trimitea afara, la joaca sau la impletit. Pe cat eram de fericita ca sunt in vacanta, pe atat eram de distrusa ca nu sunt cu mama. Numaram cate nopti mai sunt pana se va termina asteptarea, iar pe masura ce treceau zilele, nerabdarea era tot mai mare si rugaciunile de seara tot mai fierbinti.

Bucuria revederii nu pot sa o povestesc, plansul acela pret de cateva minute, strangerea mainii mamei mele ca sa ma conving ca este acolo…

La fel s-ar intampla si acum daca as putea sa o ating…

Acest articol a fost publicat în Pentru mama și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

26 de răspunsuri la Vacantele mele la bunici

  1. fosile spune:

    E aici,cu tine.
    E aici in gindurile tale si in fiecare articol .
    Iti mingiie cretul din par si-ti saruta ochii.
    E aici,mereu linga tine.

  2. eumiealmeu spune:

    ce de lucruri ai de povestit din copilărie – poate nu fapte, dar sentimente. eu nu mai ţin minte nimic. adică mă rog nimic frumos. şi-ar fi trebuit să uit tocmai urâtul şi să reţin restul.
    fericit omul care învaţă să păstreze ce e mai frumos. chiar citeam azi în cartea virginiei woolf – jurnal de scriitoare: ultima privire să o arunci spre cele mai frumoase lucruri!
    păstrează-le, tu te ţii de ele!

    • cafeauata spune:

      Cu siguranta ca avem cu totii amintiri legate de mama, doar ca uneori nu avem timp, nu avem starea necesara pentru a le impartasi. Poate daca viata de om matur mi-ar fi fost plina de probleme sau daca as fi fost un mare om de afaceri, prioritatile ar fi fost altele, timpul ar fi trebuit sa-l valorific altfel, nu amintindu-mi de minunata mea mama si de clipele traite alaturi de ea. Poate este un noroc, faptul ca am atata timp si liniste, poate unii vor spune ca prea ma ancorez in acea perioada. Dar nu, nu ma „prea” ancorez, doar incerc sa pastrez vii sentimentele acelea, pe care cu totii le traim doar o data.
      Imbratisari!

  3. eu spune:

    Am încercat să postez ceva de la serviciu, nu am putut atunci, se pare că merge acum. Din păcate nu mai am în minte comentariu de atunci. Vezi! Uneori e mai complicat.
    Cu un pic de exerciţiu ai putea scrie multe, ai har.
    O melodie care mi-a plăcut întotdeauna

    • cafeauata spune:

      Daca n-a mers de la serviciu, inseamna ca nu era bun comentariul acela. Ma bucur mult ca ti-a reusit acasa, pentru ca piesa este una pe care acum am auzit-o prima oara, am cautat-o pe Youtub si am vazut si versurile. „Don’t go, mama!” Ai reusit sa ma impresionezi, multumesc!

      • eu spune:

        Tot de la serviciu am postat, iar comentariu era chiar bun. poate ar fi fost mai greu de înțeles din următoriu motiv: Nu sunt un fan al blogurilor. Am intrat la tine dintr-o pură întâmplare. Am intrat și am rămas…îmi place. Revenind, nu îmi plac comentariile făcute în dorul lelii. Toată lumea este politicoasă, toți se pupă cu toți, se îmbrățișează…o nebunie de…nu știu cum să îi spun. Viața reală e diferită. Cel puțin pe aici, pe la mine.
        Chiar nimeni nu e nervos, nu are o opinie diferită, o părere contrară curentului. Dacă îl citești pe primul cam ști ce scrie următorul. În fond, blogul este terenul perfect pentru a te putea exprima liber, nu? Cu toate acestea intru la tine….nimic nu e întâmplător…

        Și două melodii cu o formație din perioada de liceu, au eu un pitic cu dansul de pe atunci

        Nu trebuie să îți placă

        trebuie doar să dansezi, să închizi ochii și vei înțelege

        • cafeauata spune:

          Muzica buna pentru dans, doar chef sa am!
          De ce este toata lumea politicioasa pe bloguri? Poate pentru ca simte lipsa politetii in viata reala sau poate pentru ca asa sunt de-adevaratelea, nu stiu. Daca nu comentezi la nimeni, nimeni nu va comenta la tine si asta poate deveni frustrant. Astepti sa vezi cine ce a zis si te bucuri de cate ori gasesti o urma lasata de un vizitator. Si – poate – aici intervine o oarecare obligatie de a face la randul tau o bucurie, comentand.

  4. Acuarele spune:

    Te inteleg ca te desparteai cu greu de mama ta, fiindca si fetita mea e la fel: e disperata sa nu ramana singura fara mine… Si chiar daca plec pentru vreo zi, numara orele pana ma intorc, apoi ma strange indelung in brate.
    Eu n-am fost asa de atasata de mama, cat de bunica. Statea de toamna pana pimavara la noi si prin martie bagajele ii erau facute, pleca la tara cu mare dor. Ii spuneam intotdeauna ca as fi vrut sa nu plece, si-o intrebam ce-o sa ne facem fara ea, cine o sa ne deschida usa cand ne intorceam de la scoala, cine o sa ne mai vegheze din umbra la lectii, crosetand. Cand pleca, intotdeauna simteam un mare gol si casa imi parea dintr-o data pustie. Ne spunea, mie si fratelui meu: „Ramaneti cu parintii vostri”. Nu ma bucuram deloc sa raman cu parintii. Ei erau mereu in sferele lor, metalici, nervosi, nu stiau sa fie fericiti din lucruri simple, asa ca bunica. Ne certau des, si de-asta si boacanele se tineau lant, le repetam parca intr-adins… Ca sa primesc ceva atentie in plus, cred.
    Iar pe 15 iunie, cand venea vacanta, o tuleam la tara val-vartej. Nu-mi amintesc sa-mi fi parut rau ca o lasam pe mama, si cred ca nici ei nu-i parea foarte rau ca se elibera de noi. Iar tata se bucura de bucuria noastra.
    De intors la oras, ne intorceam pe la inceputul lui septembrie, dar ea abia prin noiembrie tarziu. Aducea cu ea un dovleac mare, de fiecare data, de care era nespus de mandra: productie proprie.
    Fac ce fac…. si tot la bunica ma duc inapoi cu gandul.
    A fost mai mult decat o bunica si o mama la un loc pentru mine.
    Iar cu mama, chiar daca isi are locul ei distinct in inima mea, e altfel de poveste…

    • cafeauata spune:

      Ai avut fericirea sa o ai pe bunica ta, cu dragostea, mangaierile si rabdarea ei. Este mare lucru. Si poti sa fii convinsa ca si acum o ai, este acolo unde esti tu, trebuie doar sa treaca ceva timp si vei vedea cum se simt aceste prezente.
      Eu am fost coplesita de dragostea pe care o daruiam si o primeam de la mama, intre noi a fost o legatura totala si nu pot sa-mi imaginez ca ar fi putut sa fie altfel, asa mi se pare normal. Probabil ca ea nu facea deosebire intre mine si sora mea, ne iubea la fel de mult, doar ca eu rezonam cu dragostea ei, sora mea fiind mult mai aproape de tata (si totusi, nu suficient cat sa schimbe destinul lui). Intr-o viitoare poveste va trebui neaparat sa scriu despre cum m-am indepartat (din pacate) de bunici, este interesant.
      Te pup!

  5. redsky2010 spune:

    cand eram mica o adoram pe mama, era singurul meu univers, eram coada dupa ea non-stop. si in tabere mi-era dor de ea si abia asteptam sa ma intorc acasa. acum…nu ne-am vazut de 2ani si ne intelegem destul de greu, suntem dificile amandoua, eu ar trebui sa am mai multa rabdare.
    tare frumos povestesti si invariabil imi dau lacrimile! ai si amintiri vesele, cafeluto?

    • cafeauata spune:

      Intr-un fel stiu cum este, in sensul ca oricat de mult am iubit-o, chiar daca i-am promis ca nu voi pleca din Vale, tot am plecat. Doar ca n-au trecut niciodata mai mult de cateva luni si mergeam Acasa, erau perioade in care faceam drumul Cluj-Vale si de trei ori pe luna, doar asa… pentru ca imi era dor.
      Hai sa luam doar ultima parte din povestea asta, cu cata bucurie ne-am revazut dupa trei luni si e gata amintirea frumoasa! Ce poate sa fie mai frumos decat o mama strangandu-si puiul pana la sufocare si un pui care strange doua maini cu toata puterea lui?

  6. fosile spune:

    Si acum mai stii sa impletesti paie?
    Ma duc la tara si aduc un balot de paie.
    Ma inveti si pe mine?]
    Cred ca se pot face o gramada de chestii faine din paie.Mai trece timpul si nu dai bani pe orice.
    Imi inchipui ce „spectacol” este sa vezi o gramada de oameni care mai povestesc,mai se plimba sau ce mai fac,dar toti cu paiele aferente sub brat si cu siragul atirnind pe brat si impletind de zor.
    Prin alte parti oamenii scuipa coji de seminte…

    • cafeauata spune:

      Sa stii ca si acum se practica in sat impletitul paielor (oameni harnici prin zona!), chiar am o bucatica inceputa de matusa mea, in ideea ca – poate – fac rost de un balot si ma apuc de lucru. Am vazut lucruri practice si decorative care se vand la preturi nu mici, asa ca ar putea sa fie o sursa suplimentara de venit.
      Poate o punem de o asociere!

  7. eu spune:

    Am revenit și îmi încerc norocul. Mai pun două melodii din ceea ce îmi place mie și sper că și ție, dar nu este obligatoriu.
    Stingi lumina, deschizi geamul, te pui pe pervaz și privești în adâncul nopții. Sus pe cer sunt aruncate câteva stele, chiar un rest din Carul Mare. luna nu se vede. Totul e perfect. Lasă muzica să pătrundă prin porii sufletului. poate ar merge un pahar de vin și un bol cu frișcă din care să mănânci cu degetul arătător

    și

    Poți sta așa mult și bine….
    Rețeta nu merge dacă ai țânțari…

  8. eu spune:

    Încă o melodie

  9. isis spune:

    Ajung din nou aici tarziu in noapte si nu am puterea de a citi tot ce ai scris. Despre mama se citeste si se scrie pe indelete, nu printre gene…
    Pot doar sa-ti las un cantec de sambata dimineata, cu dragoste.

    • cafeauata spune:

      Imi este bucurie si doar stiind ca ai fost „la mine”. Mi-ar fi placut sa ma vezi sambata dimineata cand am ascultat muzica pe care ai lasat-o aici, ce veselie m-a cuprins! Multumesc.

  10. BlueRiver spune:

    vacantele de vara mi le-am petrecut la tara.asteptam cu nerabdare sa ajung ala bunici… de cele mai multe ori venea tataie si ne lua la tara, nu ne duceau parintii(eram foarte aproape de bunici, la doar 20 km)… n-am dus niciodata dorul mamei 🙂
    vacantele de vara erau frumoase, amintiri multe, copiii multi… fetele de la tara se mirau mereu de mainile mele fine si curate, care pana la sfarsitul vacantei, treceau prin mai multe colorituri… de la vinetiul dudelor pana deveneau maro de la pamant si, mai ales, de la cojile de nuci 🙂

    • cafeauata spune:

      Pentru mine „la tara” insemnau cam 300 de km, drum lung cu trenul si odata ajunsa acolo, trei luni nu mai aveam nici o sansa sa merg acasa. I-am iubit pe bunici, dar mama… mama era sufletul meu.
      Oricum, a fost frumos, a fost asa cum – probabil – copiii de astazi nu vor stii niciodata cum este.

  11. Georgiana spune:

    Doamne, ce frumos mai povestesti!
    Stii ca de cate ori citesc o postare de-a ta legată de mama, pun mâna pe telefon şi-o sun?
    Şi eu am o relaţie specială cu mama… n-ai idee cam cum urlam după ce pleca la câte-o petrecere!! deşi ştiam că în câteva ore se întoarce! ca să-ţi dai seama cam în ce hal eram de ataşată 😀 Ţin minte că venea săraca ruptă de oboseală de la serviciu şi eu o luam de bună: hai să ne plimbăm, îi ziceam. Niciodată n-a zis nu. Mergeam cu ea şi la teatru si la film şi mai târziu şi la bere, pe terasă. O luam cu mine aproape peste tot. Eram şi sunt tare mândră de ea 🙂
    Tre să ne vedem într-o zi… avem multe de povestit.
    Te pup, cafeluţo şi-ţi doresc concediu frumos!

    • cafeauata spune:

      Ma bucur pentru voi doua, asa este normal sa fie. Nimeni si nimic nu o poate inloci pe cea careia ii spunem „mama”, asa ca bucura-te de ea inca ani multi, cu sanatate si multe bucurii. Sa o pupi de cate ori ai ocazia!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s