Prietenii se schimba

Prima prietena pe care am avut-o a fost prietena de vacanta, ne petreceam lunile de vara in acelasi satuc parca uitat de lume. Din rasul ei ca nu puteam pronunta litera „r” s-a nascut ambitia de a reusi. Mi-a daruit, fara sa stie, normalitatea, bucuria de a fi la fel cu ceilalti copii. Am crescut, vacantele petrecute la bunici erau tot mai scurte, ne intalneam din ce in ce mai rar, apoi doar cateva scrisori ne mai legau gandurile si visele, pana cand au disparut si ele. Eu imi amintesc, dar oare ea isi mai aminteste?

In „gasca” din fata blocului nu s-a pus problema de prietene, eram singura intre altele mai mari (care nu se injoseau sa ma bage in seama) sau mai mici (cu care eu nu aveam ce ganduri sa impartasesc). Eram o adunatura de copii, intre care (cu putine exceptii) a ramas doar o legatura de „cunostinta”, copii cu care daca m-as intalni acum, cu siguranta nu i-as recunoaste.

La gradi n-am reusit sa am nicio prietena, am fost o batausa. Apoi au urmat clasele 1 – 4, perioada in care am inceput sa am complexe de tot felul, am inceput sa vad lumea din jur asa cum era ea, cu rautati soptite in spatele meu, cu diferente facute de oamenii mari intre copiii care proveneau din familii mai putin avute. M-am inchis in mine si am crezut ca nu este neaparat necesar sa am prietena. Clasa a 5-a am inceput-o la alta scoala, am trecut de la maghiara la romana, trecerea fiind destul de usoara, „gasca” de la bloc fiind in majoritate compusa din copii romani, stiam bine limba. Atunci, in clasa a 5-a, am cunoscut-o pe M., si poate pentru ca avea nevoie de mine sa ia note ceva mai bune, am crezut ca imi este prietena. Acum nu mai cred, acum stiu ca doar ea a fost prietena mea, nu si invers. Am facut lucruri bune, dar si prostioare impreuna, insa cele mai tainice vise nu ni le-am impartasit niciodata. Dupa ce fiecare dintre noi s-a asezat la propria casa, ne-am vazut de 2-3 ori, suficient cat sa ne dam amandoua seama ca nu (mai) avem nimic sa ne spunem. S-a rupt orice relatie atunci cand „s-a ajuns” secretara de director. Nu corespundeam anturajului…

Am rezonat doar tarziu, dupa ce am devenit matura, cu adevarata prietena a vietii mele, cea despre care am mai scris si care a ales Acasa in loc de o casa in Cluj. Evident ca au fost si momente de mici rautati, perioade in care ori eu, ori ea eram influentate de cei din jur, de colegi, de viata. Dar baza a ramas si intotdeauna o simt la telefon bucuroasa ca ma aude, ii simt lacrimile in ochi inainte sa inchida. Singura mea greseala a fost aceea de a-i cere ajutor financiar! Atunci, chiar daca mi l-a acordat, a inceput sa apara indoiala din partea ei, teama ca s-ar putea sa ramana fara acei bani si, chiar daca nu a spus niciodata nimic, am simtit ca nu este in apele ei. Am facut cum am stiut mai bine si i-am returnat mai repede decat s-ar fi asteptat, iar odata disparuta teama, a disparut si norul care incepuse sa umbreasca prietenia noastra. Am trecut fara nicio problema peste acest incident, dar in urma lui mi-am propus sa nu mai amestec niciodata prietenia cu banii. Pentru ca este atat de usor sa ne lasam prada neancrederii, sa lasam gandurile negre sa acopere frumusetea celui de langa noi. Faptul ca mi-am propus e una, iar ca nu m-am rabdat si am facut aceeasi greseala, e alta. A doua oara am „comis-o” cu cea care credeam eu ca ii va lua locul prietenei plecate Acasa, in Oravita. Ne leaga cativa ani buni de amicitie, de servicii oferite reciproc fara nicio obligatie, ani in care ne-am fost alaturi in zile bune si la dureri cumplite lasate de plecarea celor dragi dintre noi. Si, dintr-un moft, am gresit din nou. Daca ar fi fost vorba de o necesitate stringenta, mi-as fi gasit (poate) o scuza, dar asa… nu reusesc. Ca totul s-a terminat, e OK, dar cu ce pret? Pe de alta parte, asa mi-am dat seama ca prietenia poate sa fie una din ciudateniile vietii, ca in diferite ocazii ivite prietenul vede in tine un strain. Felul in care faptul ca un om are sau nu bani il schimba, spune totul despre el.

Oricand am putut ajuta, am facut-o fara sa numar apoi lunile sau anii pana recapat ceea ce am dat. Am dat si voi da cu inima deschisa celor care au nevoie si mi-o cer, celor carora intr-un moment mai putin favorabil al vietii le-a fost sau le va fi mai greu decat mie. Banii? Sper sa nu ma stapaneasca, daca ii am sa pot sa ajut acolo unde este nevoie si sa nu ma transforme niciodata in „fosta prietena”.

Ce este mai important in trecerea noastra pe aceasta lume? Faptul ca avem un prieten pentru care usa noastra este deschisa oricand, neconditionat sau este mai important faptul ca il ajutam cu gandul la beneficiile pe care ni le va aduce ajutorul dat? Putem spune ca vremurile sunt ciudate, dar oare nu noi, cei care traim aceste vremuri, le facem sa fie asa?

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Stari și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

22 de răspunsuri la Prietenii se schimba

  1. Georgiana zice:

    da. chiar ca o sa avem multe sa ne povestim cand ne-om întâlni.
    Iniţial am vrut să povestesc şi eu din experienţele mele trecute cu varii prietene dar m-am oprit pentru ca m-aş fi întins prea mult şi pentru că n-am experienţe prea plăcute legate de subiectul ăsta. de altfel, toată viaţa m-am înţeles cel mai bine cu băieţii 🙂
    Te pup cafeluţo şi-ţi doresc un uikend frumos, frumos de tot!

    • cafeauata zice:

      Cred ca multi au trecut prin „prietenii”, dar asta nu ne impiedica sa credem in adevarate legaturi de prietenie, nu? Cat despre intalnire, sper numai sa te putem prinde acasa cand trecem prin Iasi!
      Te pup!

  2. BlueRiver zice:

    Am doar doua prietene foarte buna. Prima este Ani, prietena mea din gradinita si pana in ziua de azi, deci de 36 ani suntem prietene (de cativa ani este in Germania), iar sotul ei este baiatul care mi-a facut cea mai asiduua curte, iar eu i-am facut cunostinta cu Ani( i-am dat adresa sa-i scrie ei), au corespondat doi ani, s-au cunoscut, s-au placut si s-au casatorit :)… cea de-a doua prietena este Mimi, pe care o cunosc de cand m-am casatorit si a trebuit sa vin in Giurgiu, unde nu cunosteam pe nimeni… ne leaga o prietenie de aproape 18 ani :)… restul au fost doar amicitii. Sunt persoana care isi alege cu mare grija prietenii, iar ca sa ii consider prieteni, trebuie sa treaca ceva vreme :)… in rest, ma inteleg cel mai bine cu barbatii, inca din copilarie, si am prieteni barbati, cel mai vechi prieten barbat, este nascut in aceeasi zi cu mine, mai mic cu cateva ore si suntem prieteni chiar de atunci 🙂

    • cafeauata zice:

      Intr-o vreme nu consideram ca este neaparat necesar sa am o prietena, doar tarziu am simtit ca este atat de bine sa stai la povesti, sa ai pe cineva la care poti apela la orice ora, pentru orice, ca o prietena imi tine loc de psiholog. Si nici nu am abuzat vreodata numind „prietena” pe cineva cu care nu rezonam. Dar se pare ca in aceasta perioada planetele nu sunt chiar prietenoase cu mine, de aceea m-am hotarat sa iau o pauza de prietenie, sa las timpul sa-mi alunge supararea, apoi mai vedem…

  3. tetris zice:

    Nu e chiar simplu cu prietenii, dar daca e ceva real, eu zic ca rezista in timp. In afara de cazul in care evoluezi diferit si nu mai ai nici un punct comun cu celalalt si atunci totul se termina. Si eu am pierdut prietene si-mi pare rau, dar asta e viata, fiecare are drumul lui

    • cafeauata zice:

      Poate ca inca sunt prea suparata, dar sper ca vom trece amandoua peste intamplare si vom redeveni ceea ce am fost in urma cu 5 ani. Mi-e greu sa cred ca doar banii au determinat-o sa-mi fie alaturi, dar – asa cum spui tu – fiecare are drumul lui, vom vedea care va fi acela.

  4. Alexandra zice:

    Am o singura prietena adevarata, ne cunoastem de 22 de ani. Restul au fost cunostinte pasagere si am avut grija sa mentin o distanta confortabila si pentru ele si pentru mine. Cred ca prieteniile adevarate se formeaza in primii ani,maxim 25 de ani, cand inca nu suntem afectati de viata. Daca rezista in timp, atunci sunt clar adevarate.

    • cafeauata zice:

      Imi place sa cred ca, asa cum intr-o casnicie sunt urcusuri si coborasuri, acest fapt intarind-o, tot la fel se intampla si cu o prietenie la o varsta cand se considera ca suntem mai intelepti. Imi este greu sa accept ca o diferenta de opinii (nu politice!) poate distruge ani de bucurii si tristeti la care am participat impreuna.

  5. iulia zice:

    Eu o inteleg si pe prietena ta. Tu o judeci dupa firea ta si aici gresesti. Nu toata lumea e asa ca tine. Unii poate au incercat si au luat niste plase de zile mari, iar acum sufla si-n iaurt. Cred ca si eu m-as speria daca prietena mea mi-ar cere un imprumut si, mai mult ca sigur, nu i-as da. Fiecare si le stie pe ale lui si, mai ales in vremurile astea, nu prea-ti vine sa dai (mai bine sa iei…). Pana la urma, daca nu era o urgenta mare, tu esti cea care nu trebuia sa-i ceri…

    • cafeauata zice:

      Bine ai revenit pe la mine, mi-ai lipsit!
      Imprumutul despre care am povestit este deja returnat din luna august anul trecut. Singura problema care a aparut a fost acum, cand eu am considerat ca aproape 25% din valoarea imprumutata ar fi suficienta ca dobanda, iar ea pretinde mai mult. Aici am eu impresia ca ea procedeaza la fel ca si cu un strain, pe langa faptul ca initial ea a fost cu ideea de a ne pune la dispozitie suma necesara.

  6. redsky2010 zice:

    adica vrei sa spui ca prietena ta ti-a cerut dobanda la un imprumut??? te rog sa ma scuzi ca gandesc asa, insa din punctul meu de vedere, aici nu mai vorbim de prietenie, e relatie de afaceri si…cam atat. am imprumutat si eu bani la prieteni, e drept nu sume mari, bani care mi-am pus problema ca s-ar putea sa nu-i mai vad, insa niciodata nu le-as cere dobanda, nici macar la straini! daca vreau te ajut, daca nu,nu. dar nu te ajut ca sa am profit de aici! da, stiu…sunt depasita si am principii invechite…

    • cafeauata zice:

      Si eu sunt la fel, cand dau unui prieten ceva, nu-mi pasa daca voi mai primi inapoi acel lucru. Bine, in cazul acesta a fost vorba de o suma mare, deci nu se punea problema sa nu-i restituim, insa felul in care a crezut ea ca este corect sa calculeze dobanda, m-a suparat. Imi va trece, cu siguranta, dar am invatat lectia!

  7. eumiealmeu zice:

    am avut o pasiune nemărginită – în adolescenţă – pentru Queen.
    cât despre prieteni… m-a amuzat ideea că erai bătăuşă. eu nu eram bătăuşă, dar nu sufeream fetele, mi se păreau mult prea mironosiţe, în timp ce eu eram o chestie oarecare, fără chef de-a deveni fiinţă sexuată. 🙂
    aşa că am avut prieteni doar băieţi. rare fete în jurul meu.
    ei, cu prietenia oricum este o chestie subtilă… eu una Îi mulţumesc lui Dumnezeu că în momentele grele am avut prieteni care să mă ajute să văd soarele de după nori şi rădăcinile – nu cele care puteau să-mi pună piedică în drumul meu, ci cele care mă ţineau ancorată, să nu o iau razna.

    • cafeauata zice:

      Eu nici cu baietii nu ma intelegeam deosebit de bine, pana la urma cred ca sufeream de ceva sindrom ciudat.
      Pana zilele trecute as fi fost in stare sa fac orice pentru „prietena” in cauza, acum mi-a trecut si multumesc si eu Domnului ca mi-a oferit ocazia sa vad ceea ce pana acum n-am vrut sau n-am putut. Daca aici trebuie sa se incheie un capitol, daca a fost o lectie, ma bucur ca pot sa vad cu destula detasare, chiar fara sa acuz, doar cu putina suparare in suflet, suparare care stiu ca va trece si mai stiu ca nu ii voi purta pica, pentru ca nu trebuie sa uit nici laturile ei frumoase.

  8. Acuarele zice:

    Se zice ca prietenia e pana la bani. Ca prietenul adevarat la bani se cunoaste. Pot fi adevarate, in anumite contexte, si totusi cred ca n-ar trebui sa generalizam si sa absolutizam aceste cuvinte…
    Am avut odata demult nevoie de bani, o suma nici prea mare, dar nici prea mica, pe care rude apropiate care ii detineau n-au catadicsit sa ni-i ofere. Am incercat la niste oameni cu stare materiala foarte buna, pe care ii credeam apropiati, dar ne-au oferit, spre descurajare, doar o treime din suma. Gestul lor ne-a izbit si ne-a dezamagit. Pe moment, i-am judecat, i-am urat, i-am scos din randul lumii: aveau dar nu dadeau, ca nu aveau chef: le era teama ca i-am fi putut insela. Asta ne-a durut cel mai tare, neincrederea gratuita. Au fost gretos de politicosi, refuzandu-ne stilat, in muzica de pian, Martini si fistic. Am plecat suparati si nu i-am mai bagat in seama ani si ani. Intre timp, ea ne-a ajutat cu n lucruri, ajutor real. N-as putea spune de cate ori dupa aceea familia mea a apelat la ea. S-a purtat extraordinar de frumos cu toata lumea, nerefuzandu-ne niciodata ajutorul (e cadru medical, si inca unul de exceptie). Am iertat-o pe deplin, treptat, si vechea rana s-a inchis.
    Banii de care aveam nevoie atunci i-am obtinut imediat de la o prietena veche si draga, cu care am purtat o simpla discutie telefonica. Scurt si la obiect, a spus „da” fara ezitare, dupa primele mele cuvinte. I-am dat inapoi in transe, dupa cum stabilisem impreuna. Nu-ti pot spune cat de mult a insemnat pentru noi ajutorul ei, ne-a salvat de la multe probleme. Imi e mai mult decat o sora. Si eu as face oricand acest gest pentru un prieten, daca mi-ar cere-o si daca as avea cu ce, bineinteles.
    Prietena ta nu a fost corecta atunci cand ti-a dat bani impumut cu dobanda. Eu i-as spune-o odata si odata, fiindca asa sunt prietenii: deschisi si onesti. Macar sa stie ca te-a suparat, sa stie ca nu a procedat corect. Sa inceteze sa mai puna banul pe primul plan in viata. Poate ai avea sanse de reusita. Sau poate ca nu, dar macar ai incercat.
    Mai am inca doua prietene de suflet care insa nu stiu daca m-ar imprumuta cu bani in caz de necesitate (si tind sa cred ca ar ezita multisor), si ca sa nu risc sa ma supar vreodata pe ele, nici nu cred ca le-as deranja cu intrebari de acest gen. Chiar daca in timp mi-ar trece, as tulbura niste ape frumoase, macar in aparenta limpezi… Ar fi pacat.

    • cafeauata zice:

      Se vede ca nu doar mie mi-a fost data o experienta neplacuta, dar – drept sa spun – as fi preferat sa nu se ofere de la inceput, ar fi fost mult mai OK.
      Cu siguranta imi va trece supararea, asa cum spui si tu, apele au fost limpezi pana acum, nu merita sa le las tulburate, nu as fi impacata. Doar trebuie sa treaca putin timp… Stii la ce ma gandesc? Cand va fi sa plec, sa o pot face linistita, fara sa ma traga inapoi regrete de orice fel.

  9. Acuarele zice:

    Eu nu am prieteni baieti. Nu am avut niciodata, sotul meu e primul si imi imaginez ca si ultimul barbat prieten (confident) din viata mea. E o mica „defectiune” a mea, care provine dintr-o educatie rigida si dogmatica pe care vad ca si azi multi parinti (mame, in special) o aplica pentru copiii lor: „fetele cu fetele, baietii cu baietii”. Asa am ramas setata… :))
    Eu consider ca prietenul, femeie sau barbat, trebuie sa fie intai si intai un om de mare caracter. Sa fie Om. Altfel, acest titlu nu i se cuvine.

    • cafeauata zice:

      Probabil ca intre mine si cea care isi imagineaza ca la noi banii vin fara tare multa munca, va mai putea sa fie doar o relatie de amicitie, prietenie nu cred ca o voi mai putea numi. Chiar si asa, mai bine decat sa ne ocolim in fata blocului sau pe strada, nu?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s