Navodari 1971

E vara, e vacanta pentru scolari, iar astazi am auzit cum isi pune un copil de bani gata problema taberei. De aici mi-am amintit prima iesire la Navodari…

Aceeasi Mare Neagra ca in 1971

Terminasem clasa a doua, aveam 8 ani, cand tovarasa i-a propus mamei mele sa ma trimita in tabara, cu 250 de lei (beneficiam de o reducere mare pentru ca venitul familiei era mic), pe o perioada de 14 zile. Banuiesc ca a avut o strangere de inima mama, la gandul ca voi pleca in straini, fara sa cunosc pe nimeni, fara sora mea, fara sa stie cum ma voi gospodari singura, cum voi suporta drumul si dorul. Dar, m-a lasat sa plec. Totul imi revine atat de clar in minte, ca si cum ar fi fost anul trecut, nu in urma cu 40 de ani. Imi amintesc o valiza mica , pentru copii, cu doua urechi care se incuiau cu cheita, cu elastic in interior sa tina bine hainele si cu o husa albastru inchis pe care o facuse mama pentru a nu se zgaria exteriorul (era imprumutata, evident). In acea valiza au incaput toate lucrusoarele de care am avut nevoie intreg sejurul (inclusiv costumul de pionier!), doar la intoarcere am mai avut si cateva plase, eu n-am mai stiut sa impachetez asa frumos… Intalnirea cu grupul din care faceam parte a fost in gara Petrosani, adica a trebuit sa ma duca mama 18 km cu autobuzul, distanta pe care nu o puteam parcurge fara sa-mi fie rau si sa vars, era un fapt cunoscut deja ca nici macar tabletele de Emetiral nu aveau efect. Ajunse in gara care acum imi este atat de draga, am intalnit colege de scoala cu 4 – 5 ani mai mari, care deja mergeau din obisnuinta in tabara, pentru care nu mai era nimic nou si nici mamele lor nu erau pe peron (venisera singure). Acolo, in gara, l-a intalnit mama pe profesorul care urma sa ne aiba in grija, un profesor din Petrosani, deci necunoscut. In acea prima discutie cu el, mama a aflat ca voi sta in cort, nu in pavilion, ca de aici decurg toate celelalte inconveniente (apa, toaleta, pat), ca – de fapt – ea nici nu stie cum arata un astfel de cort, dar ca mie imi va fi casa pentru doua saptamani. Socul a fost mare pentru ea, dar nu s-a facut de rusine si a incercat sa se manifeste ca si cum totul ar fi fost sub control. Numai ca am simtit-o, iar cand garnitura speciala spre Navodari a intrat la linie, au inceput sa-si faca aparitia lacrimile, amandoua am fost coplesite, pentru amandoua era prea mult, era negandit de greu sa ne despartim. A incercat ea, draga mama, sa smulga promisiuni de la fetele mai mari cum ca vor avea grija de mine, dar tonul lor nu a fost chiar incurajator, era clar ca ele aveau alte „valuri”, iar eu urma sa ma descurc singura. Si – totusi – chiar daca am ramas ultima pe peron, tinand-o cat puteam de strans de mana pe mami, a venit si secunda in care m-a urcat in tren, iar acesta a pornit, incet, greu, ca si cum i-ar fi fost prea grele lacrimile mele. Iar pentru ca se incapatana sa nu ia viteza, mami mergea pe langa el, cu mana intinsa, voia sa ma mai atinga, dar nu ajungea… Intr-un tarziu, n-am mai vazut-o! Am lasat in urma o inima batand nefiresc de repede si de tare, doi ochi caprui care nu se mai puteau opri din plans, am lasat-o acolo, pe peron pe mami! Atunci, am crezut ca nu o voi mai vedea niciodata, ca trenul ma duce atat de departe incat nu voi mai ajunge niciodata acasa. Fiind ravasita de despartirea din gara, aproape tot timpul mi-a fost rau, am „dat la rate”, ceea ce i-a indepartat pe toti din jurul meu. A urmat un drum infernal de lung, dupa 30 de ore am coborat din trenul groazei, fiindu-mi greu tare sa-mi pastrez echilibrul, aveam senzatia ca inca se misca totul cu mine. (Acele trenuri erau garnituri speciale, care dadeau prioritate tuturor marfarelor, personalelor, acceleratelor si rapidelor pe care le intalnea, erau trenuri care duceau special copii din toata tara direct in Navodari). Primul lucru, dupa debarcare, a fost un consult medical la fata locului, adica pe peronul garii, apoi repartizarea, drumul pana la corturi, impartirea sacilor de dormit si a saltelelor, apoi prima masa la cantina. Evident ca fetele mi-au lasat un sac de dormit rupt, care nu avea fermoar, iar locul meu de culcare era chiar langa laterala cortului, unde salteaua nu mai ajungea. Nu am facut figuri, am fost mai cuminte decat mi-as fi dorit, dar din prima seara am inceput sa numar de cate ori ma voi mai culca acolo pana merg acasa. Imi amintesc bucuria de a manca banuti din ciocolata (ambalati in staniol auriu), piersici zemoase a caror suc imi curgea pe barbie si pe mana, bucuria de a bea Pepsi din sticlele rasucite, dar mai ales imi amintesc fericirea si lacrimile din cort, cand imi auzeam numele pentru ca primisem scrisoare de acasa! Inca si acum facem glume despre statul la plaja in tabara: pe partea dreapta cu mana stanga ridicata, pe partea stanga cu mana dreapta ridicata, pe burta, pe spate, pozitii care erau schimbate la fix 10 minute. Inca aud trompeta de dimineata, cu „Scoala-te, scoala-te, puturosule!”, iar mie mi se potrivea continuarea „Nu ma scol, nu ma scol, lasa-ma sa dorm!” pentru ca si atunci eram o mare somnoroasa. Le scriam alor mei in fiecare zi cate o vedere, cu lux de amanunte despre ce si cum era acolo, imi doream sa pot sa-i transmit mamei mele tot ce simteam eu, macar asa sa vada si ea marea.

Zilele au trecut, fireste ca n-au stat in loc, chiar daca impresia mea asta era, si a urmat despartirea de tabara, de cortul pe care l-am gaurit cu lupa incalzita de soare, de mare, marea care m-a vrajit. Am plans cand am cantat „La revedere, tabara draga!” in autobuzul care ne-a dus la gara si mi-am dorit – deja atunci – sa revin. Si am mai revenit din doi in doi ani, fiecare tabara avand alt parfum. Iar imaginea mamei mele mergand pe langa trenul pus in miscare, cu fata inundata de lacrimi, fara sa poata articula vreun cuvant, cu mana intinsa spre mine, aceasta imagine o am pe retina si o pastrez cu sfintenie.

Acest articol a fost publicat în Pentru mama și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

18 răspunsuri la Navodari 1971

  1. acuarele spune:

    Plang cu tine. Atat de bine ai descris starea de lucruri, atmosfera, incat ma simt coplesita. Sincer, nu mi-as fi trimis copilul intr-o astfel de tabara, dar asta fiindca sunt eu o mama-closca, si nu pot s-o las nicaieri fara mine, nici macar cu persoane de incredere si care o iubesc. Imi vin mereu in minte intrebari de genul”dar daca ar pati cutare lucru…?”si atunci renunt. Nici ea nu vrea sa se desparta de mine, iar daca e vreo zi in care o vad doar printre picaturi, se simte.
    Am fost si eu intr-o astfel de tabara (La Eforie, acolo unde acum 2-3 ani s-a inecat un copil din neglijenta unor profesori) cand eram ceva mai marisoara, pe la clasa a sasea, deci prin ’83. Deja nu se mai gasea Pepsi, dar luam zilnic de la chiosc cate o inghetata cu ciocolata, pe bat. In rest, mancarea era gen laturi: cartofi fierti sau orez fiert, fara carne, fara grasimi, ciorbe fara gust, cu legume anoste inotand prin ele, si toate astea in ciuda faptului ca seara de seara, dinspre bucatarie veneau miresme de gratare preparate probabil pentru stabii partidului comunist de trista amintire.
    M-am simtit acolo ca intr-un fel de lagar. In apa nu aveam voie decat pana la genunchi, deci problema inotului cadea. Ba s-a organizat inr-o zi un concurs de inot la care am participat si eu dar am fost pe ultimele locuri in clasament… deci nici o satisfactie nici de-aici.
    Zi de zi, exersam la ora de muzica, impreuna cu o profesoara, diverse cantecele impuse, cum era si „La revedere, tabara draga”… si altele.
    Prima mancare pe care am mancat-o la intoarcerea acasa a fost un snitel mare cu pesmet si am jurat ca a avut cel mai bun gust si pana atunci, si de atunci incolo. Iar patul moale si primitor in care am dormit a fost de maxim rasfat.
    Nu mi-am mai dorit niciodata de atunci o astfel de experienta si nici pentru copilul meu nu imi doresc…

    • cafeauata spune:

      Nu am fost niciodata interesata de ce si cum cu altii, mi-a placut mancarea „la cazan”, chiar daca acasa faceam mofturi. Daca ar fi fost si mama cu mine, as fi crezut ca sunt in rai, atat de putin imi trebuia ca sa fiu un copil fericit. Nici chiar acum nu am pretentii prea mari, daca ar fi mai aproape, un pic mai aproape marea, mi-ar fi bine si la casute sau la cort, doar sa fiu acolo…

  2. acuarele spune:

    Pe vremea cand tu plecai in tabara, eu implineam apoape sase luni!… 🙂

  3. tetris spune:

    Imi place cum iti povestesti amintirile, cum zicea si Acuarele, ne faci sa simtim ce ai simtit tu atunci. Ai acest dar, felicitari!

    • cafeauata spune:

      Multumesc, incerc si eu…
      Ma bucur ca inca am amintiri atat de vii, ca pot sa salvez ceva din „filmoteca” vietii mele (altfel destul de neinteresanta).

  4. BlueRiver spune:

    Prima tabara la mare a fost cand aveam 10 ani… tot la Navodari. Am fost cu sora mea, mai mare cu un an, care nu vroia sa-mi cumpere nimic, sa nu cheltuim banii (ne-am intors cu bani acasa). am stat la pavilioane, cate 16 in camera :)… mama n-a pers pe langa tren si nici nu cred ca i-a curs vreo lacrima, cred ca deabia astepta sa rasufle si ea doua saptamani :)… de atunci am vazut marea in fiecare an, cu familia, iar de prin clasa a VII a, am mers vara de vara in taberele CC-ului, la Costinesti 🙂

    • cafeauata spune:

      Norocoasa ce esti! Ai mei isi permiteau, chiar si cu reducere de tarif, sa ma trimita doar din doi in doi ani! Iar in ultimii 30, am fost o singura data. Te invidiez la maxim!

      • BlueRiver spune:

        norocul meu a fost si faptul ca faceam sport… din clasa a VII a pana intr-a XII a, am mers in taberele CC-ului, vara la mare, iarna la munte, erau tabere gratuite, altfel nu aveau nici ai mei bani… pentru concedii luau bilete de la sindicat.
        cafeluta, eu merg in ficare an in concediu, macar cateva zile, chiar daca am un salariu mic si nu pot strange niciodata bani sa-mi iau o casa… o viata am, nu iau nimic dupa mine… si asa am invatat si copilul, sa mearga, sa vada ce loc isi doreste el, pentru ca doar cu asta ramanem, cu amintirile… ce-as povesti nepotilor, daca as muncii continuu? 🙂

  5. Georgiana spune:

    ce frumos ai povestit… Doamne, ce mult mi-a plăcut. hai mai povesteşte-ne de pe acolo, ce şi cum, că tare bine o mai faci 🙂

    • cafeauata spune:

      Ce bine ca ti-a placut! Daca ne vom intalni, iti dai tu seama ce de povesti vor fi?
      De fapt, am povestit de dragul imaginii celei dragi, restul sunt simple amintiri dintr-o tabara banala.
      Te pup!

  6. Georgiana spune:

    ştiu, iubita. mi-a plăcut totul. scrii tare bine, mă relaxează povestirile tale 🙂

  7. eumiealmeu spune:

    noi am fost doar în tabere la munte şi acolo cântam: nu mă scol, nu mă scol, nu las patul gol!
    la Năvodari – dacă ai merge acum – ai descoperi o altă lume – o altă viaţă. s-au construit atâtea vile de zici că eşti la Nice; doar tabăra a rămas sărăcăcioasă – cui îi mai pasă de ea?
    bine că tu o porţi în inimă!

  8. julia:) spune:

    pe 22 acum plec si eu la Navodari in tabaa:)! e prima data cand plec in tabara. pana acum am fost u ai mei:) am 15 ani…si s-au schimbat si timpurile…acum pt noi doar distractia conteaza:)):):X. sper sa fie bine! mi-a plakut foarte tare cum scrii:)! chiar mi-au dat lacrimile:)) ma gandeam la ce o sa faca mama fara mine:)) mai ales ca anul asta urmeaza sa plek la liceu si sa sta la camin:))

  9. cafeauata spune:

    Cu siguranta ca totul este altfel, nici oamenii nu mai gandesc ca atunci. Acum, distantele nu mai au importanta, tehnologia a invins multe bariere. Si daca tu te vei bucura de faptul ca pleci oarecum singura, adica fara parinti, pentru ei probabil va fi ceva mai stresant. Cred ca mai degraba mama ta va numara zilele ramase pana vei reveni, nu tu.
    Iti doresc sa te simti bine, sa te distrezi la maxim (dar fara sa sari calul!), sa ii suni uneori pe ai tai ca sa-ti auda vocea si sa te intorci cu multe amintiri si prietenii frumoase!
    Iar pentru plecarea la liceu, bafta!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s