Datoria

Am revenit duminica in coltul meu de rai…

Coltul ei, coltul meu

Este un fel de a spune „coltul meu”, de fapt este al ei, al prietenei mele care acum, ca si data trecuta, a fost acolo, cu noi. A cumparat ea acel petec de pamant, impreuna cu o casa veche tare, care abia se tine pe picioare, in perioada cea mai urata din scurta ei trecere pe acest pamant. Era deja tare bolnava. De fapt, cand a mers la medic deja nu s-a mai putut face aproape nimic, doar niste citostatice, chimioterapie, chestii de acest gen, care oricum au fost inutile. Avea putin peste 40 de ani atunci cand, din senin, au aparut simptomele. Apoi, au mai trecut doi ani. Doi ani lungi, urati, grei, fara jumatatea ei alaturi. El a plecat in tari straine, sa lucreze sau nu, nu este important, singurul lucru de retinut este faptul ca si el stia la plecare si totusi… a ales sa nu fie acolo, in salonul de spital sau acasa, sunand la 112 sau tinand-o de mana, spunandu-i ca o iubeste sau multumindu-i pentru anii in care i-a fost alaturi. Nu a fost… In ziua despartirii (sper eu temporare), stand langa ceea ce mai ramasese din prietena mea in urma luptei pe care a pierdut-o, am pandit mereu usa capelei, am dorit cu disperare sa-l vad intrand, sa-l vad stand ca o stana de piatra, fara absolut niciun cuvant, doar cu durere, cu lacrimi, cu supunere, cu rugamintea de a fi iertat… de ea. Dorinta mea nu s-a implinit, dar sufletul mare care s-a ridicat atunci la cer l-a iertat, chiar si asa. Acel suflet este intotdeauna cu noi acolo, in coltul de rai de care nu a apucat sa se bucure atunci, dar de care – imi place sa cred – ca se bucura impreuna cu noi, acum. O simt acolo si imi da o senzatie de bine, ma simt ca si cum ceea ce fac este pentru ea, fie ca rad, ca ma plimb prin iarba cat mine de inalta, fie ca adun cirese.

Ciresul ei, ciresul nostru

Atunci, acolo, cand ne simtim bine si traim clipa, avem datoria sa nu uitam ca ne-am intalnit! Ii placea sa asculte si in amintirea ei ascult astazi:

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Excursii, OAMENI tare dragi mie și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

12 răspunsuri la Datoria

  1. Diana Alzner zice:

    Nu ştiu ce aş putea să spun… Mă tot străduiesc să înţeleg rostul meu, al nostru.
    Ceva din fiinţa noastră, a prietenei tale trebuie să rămână undeva, să dăinuie – nu se poate altfel.

    • cafeauata zice:

      Si eu am convingerea ca ramanem undeva. Singura mea parere de rau este ca inca nu stim prea multe despre acea lume, inca nu putem comunica constient cu cei care pleaca inaintea noastra…

  2. yousef59 zice:

    Doamne,cata tristete!…am avut o prietena care s-a stins in conditii asemanatoare…am visat-o…in vis ,uneori apare vesela…Locul,este adevarat colt de Rai…

    • cafeauata zice:

      Mi-ar fi placut sa scriu si despre bucuriile traite impreuna, dar acum nu si-au avut locul. E tare trist, uneori sfasietor sa-mi vad prietenii cum se duc, dar intotdeauna raman clipele frumoase in care am fost impreuna, trebuie doar sa-mi treaca tristetea si voi povesti si despre acestea.
      Imbratisari!

  3. ANA zice:

    Imi place cum scrii; am lacrimat si am cugetat. Ma bucur ca am descoperit blogul tau; am intrat intr-o faza noua a vietii si implicit a cunosterii de noi oameni posibili prieteni.

    • cafeauata zice:

      Imi faci cate o bucurie de fiecare data cand citesti ce scriu pe aici. Ma simt putin importanta, simt ca toti cei despre care scriu vor ramane printre noi, pentru ca mi se pare firesc sa ramana, sa-i cunoasteti si voi. Toti sunt sau au fost oameni deosebiti, asa cum si tu esti un om deosebit, pe care ma bucur ca l-am intalnit.

  4. acuarele zice:

    E norocoasa prietena ta ca te are pe tine sa-i calci iarba, sa-i culegi ciresele, sa te bucuri de toata frumusetea de acolo, si pentru ea!…
    E norocoasa ca ai iubit-o si ca scrii astazi acest post atat de frumos pentru ea, despre ea.
    Sigur ca l-a iertat si pe „el”, asa fac intotdeauna spiritele mari, nu se impiedica in pacate lumesti, si-si continua zborul spre mai sus, in armonie.
    Te sarut!

    • cafeauata zice:

      Nu stiu care din noi a fost mai norocoasa, dar stiu ca am cunoscut un om deosebit care si-a pus amprenta pe existenta mea, pe felul meu de a vedea unele lucruri. Iar acum, dupa ani de lipsa fizica dintre noi, inca mi se pare ca o vad pe celalat trotuar, inca imi amintesc de ea de fiecare data cand vad ciocolata „Rom”, intotdeauna cand trecem prin locurile unde am fost cu ea in excursii. Nu pot sa uit. Si imi este bine asa. Chiar daca doare, imi asum aceasta durere pentru ca un suflet mare, asa cum este ea, merita…
      Te sarut si eu!

  5. BlueRiver zice:

    Mi-ai adus aminte de Florance, sora mamei mele, care s-a stins in urma cu 5 ani, de cancer, lasand in urma doi copii minori si multe amintiri din copilaria mea… mi-a fost ca o sora, doar cu 10 ani mai mare ca mine :(… uneori o visez trista, comunicam, mergem pe langa un gard ce ne desparte, pe o pajiste cu multa verdeata, pomi fructiferi, ciripit de pasarele si, in rest, liniste… imi spune de ce are nevoie, iar de fiecare data, o sun pe mama sau pe sotul ei si le spun si lor, sa ii imparta ceea ce are ea nevoie, acolo pe lumea cealalta. De cele mai multe ori nu vrea nimic, merge pe langa gard, ma priveste si-mi zambeste 🙂
    … L-am visat si pe tata, o singura data, era fericit, tinea in brate un baietel blond… i-am povestit mamei visul si mi-a zis ca a facut un avort, era un baietel, blond(sarcina era marisoara), iar tatalui meu i-a parut foarte rau pentru copilul ala… l-a gasit acolo, pe lumea cealata si e fericit 🙂

    • cafeauata zice:

      Este extraordinar sa poti comunica in acest fel cu cei plecati! Tata se lasa mai greu „vazut”, dar pe mama o visez sporadic, uneori imi vorbeste, iar vocea ei imi ramane intiparita in timpane toate ziua urmatoare.
      Ma bucur ca avem aceste „intalniri” in comun si putem sa le povestim fara sa ne parem una alteia duse cu sorcova…

  6. eumiealmeu zice:

    mi-am pierdut vreo 5 prietene în accidente de maşină. e ca şi când se stinge lumina şi trebuie să te descurci. pentru cei plecaţi dintre noi nu e aşa greu. pentru noi, care-i plângem e dificil. ştii, însă, ce e superb, în toată chestia asta? să fii un om după care se plânge. ştiu oameni pe care cei din jur nu doar că nu i-ar plânge, dar se roagă să dispară – şi nu pentru că i-au supărat o dată sau de o sută de ori ci pentru că sunt răi şi-n zâmbet şi-n fapte bune, dar în răutate…
    dintotdeauna am spus că frumuseţea vieţii şi a omului stau în dăruire faţă de ceilalţi.
    e o nebunie să păstrezi totul doar pentru tine. ce singurătate ar fi, indiferent de bogăţiile tale.
    mă bucur că împarţi totul şi cu mine! 🙂

  7. cafeauata zice:

    Inca nu am cunoscut oameni, prieteni sau doar cunostinte, care sa nu-mi fi lasat ceva. Fiecare din noi este special in felul sau, mereu incerc sa gasesc ceva bun la cei din jurul meu si chiar nu imi este greu. Infiorator este atunci cand ei nu mai sunt, dar si atunci imi sunt dragi si vreau sa ii stie toata lumea!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s