Astazi

Nu imi amintesc ce raspuns dadeam la intrebarea „Ce vrei sa te faci cand vei fi mare?” Nu stiu sa-mi fi dorit sa ma fac ceva, decat tarziu, undeva prin a 8-a, cand m-am indragostit de meseria de telefonista. In zona nu era scoala de profil, asa ca nu s-a sinchisit nimeni de povestile mele, iar eu, fara sa sufar prea mult, am lasat-o balta. Sunt ceea ce sunt din milioane de motive, din milioane de comoditati, dar cu siguranta nu din vina parintilor! Mai degraba cred ca am refuzat sa visez ca as putea sa fiu altfel decat cei din jurul meu. De fapt, intotdeauna, din cele mai fragede amintiri, stiu ca am fost o complexata, ca m-am simtit stinghera printre cei mai culti, mai scoliti, mai domni. Am aceeasi reactie si acum, cand firele albe sunt ascunse de suvitele blonde care mint. As fi putut sa ma ambitionez si sa invat si sa citesc mai mult decat oricare dintre cei care ma complexau, dar n-am facut-o. Vina faptului ca sunt ceea ce sunt, imi apartine in totalitate! Si totusi…

In fiecare zi imi doresc sa fiu CINEVA pentru cei din jurul meu. Imi doresc cu durere sa fiu preaplinul unei vieti, sa fiu secunda de iubire desavarsita, amintirea celor mai frumoase clipe, ziua traita ca si cum ar fi ultima.

Astazi imi doresc sa pot darui tandrete, iubire, prietenie celui care stiu ca are nevoie de toate astea. Imi doresc sa simta tot ceea ce simt eu, sa-i fie zilele pline de mine, asa cum ale mele sunt pline de el.

Astazi imi doresc sa existe o cale prin care sa pot spune „Multumesc, mami” si ea sa ma auda.

Astazi imi doresc sa fie fericiti toti cei dragi mie, sa auda gandurile sufletului meu.

Imi doresc sa fiu  – de ce nu? – o femeie a carei prezenta este dorita de toti cei care ma cunosc in virtual, dar – mai ales – in real. Si sa mi se spuna, in cuvinte mari si frumoase, ca sunt deosebita, cu relele si bunele pe care le rostesc, le scriu si pe care le fac. E vina mea ca nu stiu sa tes vorbe grele, facand din fraze un rebus pentru cei alambicati, dar stiu spune si stiu scrie cuvintele pe care sufletul meu le simte si le poate da drumul in vazduh pentru cei care sunt ca si mine…

Ce nu imi doresc? Sa fiu mintita! Daca ceva ma debusoleaza in aceasta viata de om complexat, acel ceva este minciuna in toate formele ei. Sunt oameni care ma mint cu un zambet larg pe buze, unii fara sa se uite in ochii mei, iar altii omit sa spuna adevarul (ceea ce tot minciuna este, nu?). Nu imi doresc sa am relatii de nici un fel cu oameni care ezita sa ma priveasca atunci cand imi vorbesc, cu oameni care au gandurile aiurea atunci cand imi fac mie conversatie, cu oameni care traiesc cu impresia ca li se cuvine orice, oricand, chiar daca asta ii doare pe cei din jur.

Imi doresc liniste si pace in sufletul meu care se cauta mereu, ca si cum cineva, din cand in cand, cu voie i-ar alunga tihna atat de draga lui. Sau poate asa trebuie, sa simt miscatoare nisipuri sub talpi, sa-mi caut intr-una echilibrul, sa tanjesc mereu dupa o viata ca o joaca?

Astazi nu imi doresc nimic din ce ar putea sa fie cumparat din Mall.

Nu regret nimic din cate am facut, la fel cum nu regret nimic din ce nu am vrut sau nu am stiut sa fac. Sunt impacata cu mine, cu fetita care mereu a preferat sa stea retrasa, decat sa fie in fata, fetita care mereu a cautat (uneori i-au fost servite pe tava) un motiv sa se simta nedemna de cei care ii erau in preajma.

Asta sunt si multumesc tuturor celor care, intr-un fel sau altul, mai mult sau mai putin, au contribuit la ceea ce am devenit.