Strada mea

A fost o perioada in viata cand mergeam cel putin o data pe luna ACASA. Acum merg doar la inceput de noiembrie si sunt fericita ca pot merge!

Strada mea

De fiecare data revederea acestei strazi imi face „pielea de gaina”. Undeva, la etajul doi al blocului scorojit, inca exista geamurile copilariei mele (sau poate noul proprietar le-a  schimbat cu termopan). Cand sunt acolo, astept sa vad aceeiasi copii, cu mine printre ei, astept sa vad oamenii dragi care treceau zilnic pe acolo, astept sa vad… Si uneori, cu ochii mintii reusesc!

Este STRADA MEA, este Aleea Plopilor, cu toate ca tarziu au fost plantati plopi (nu stiu daca sunt cu sau fara sot?). Si ma bucur de cate ori – departe fiind – mi-o amintesc in amanunt, ii simt viata, mirosul, o simt sub talpi. Sunt un om fericit!!

Acest articol a fost publicat în Fotografii și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

14 răspunsuri la Strada mea

  1. acuarele spune:

    Trebuie sa fie straniu sa te plimbi pe langa fosta ta casa, locul in care ti-ai petrecut cei mai frumosi ani ai copilariei, unde ai lasat atata energie pozitiva, unde ai crescut, si sa nu mai ai acces. Spun asta fiindca la mine nu s-a schimbat mare lucru in ecuatie… Si categoric ma va durea schimbarea…. candva.

    • cafeauata spune:

      De „atunci” am avut putere o singura data sa urc acele scari… Durerea, dorul, au fost sfasietoare! Si-atunci, m-am hotarat sa-mi amintesc doar de la distanta, parca doare mai putin…

  2. redsky2010 spune:

    la asta ma gandeam si eu, deocamdata apartamentul unde am crescut e inca al nostru, nu stiu cum va fi si nici nu vreau sa ma gandesc, cand va trebui sa ma despart de el…
    strada are un farmec ascuns, pe care fotografia l-a suprins tare bine!

    • cafeauata spune:

      Sa nici nu te gandesti, Red! Lasa toate la timpul lor, e mai sanatos. Pentru mine ai mei au mai murit o data atunci cand am vandut apartamentul si am dat cheile din mana. Aceeasi uriasa durere si-a facut loc in inima mea, dar a trecut… Acum doare cu maturitate, adanc, linistit, continuu si chiar si aceasta durere ma face sa ma simt aproape de ai mei, de ACASA, de muntii mei, de copilaria mea. Fara ea nu as fi eu, iar asa cum spuneai si tu in postarea ta, sunt impacata si recunoscatoare…
      STRADA are tot farmecul din lume pentru noi, cei care ne-am julit genunchii acolo. Pentru altii incerc sa o redau, sa simta aproape la fel ca mine.

  3. fosile spune:

    E locul unde intii ai urcat scarile treapta cu treapta,tinindu-te de balustrada.E locul unde a revenit tatal tau dupa ce l-ai readus la viata prin faptul ca erai.E locul in care intrai cu retinere daca era becul ars sau cu parere de rau cind trebuia sa-l lasi acolo pe cel pe care-l iubeai.E locul in care de la geam vedeai cind vine mama ta de la servici,il vedeai pe tatal tau pe banca de la scara.E locul impregnat cu amprenta energetica a ta si a familiei tale si asa va ramine pina la sfirsitul timpurilor.Si e normal sa-ti fie dor,sa-ti fie drag si sa ti se faca pielea de gaina.Aminteste-ti cu drag pentru ca acolo,ca si aici,esti tu ACASA!

    • cafeauata spune:

      Mai mult ca sigur ca toti simtim la fel, doar ca rar stam sa ne gandim serios la locurile prin care am trecut, la peretii intre care am trait, la strazile care pastreaza urma pasilor nostri si ai celor dragi noua. Mai mereu viata are viteza prea mare pentru a ne da ragaz pentru romantisme, din pacate.

  4. Costin Comba spune:

    Si mie imi e drag sa ajung acasa, aer curat, natura este vie, sa parasesc Bucurestiul murdar si trist.

    • cafeauata spune:

      Oricat de mic ar fi ACASA si chiar daca nu sunt Mall-uri, cluburi de fite si alte cele ale „civilizatiei”, ramane mereu un loc aproape de inima fiecaruia, unde bateriile ni se incarca la capacitate.

  5. georgiana spune:

    sunt o fericita ca inca pasesc in casa copilariei mele pentru ca acolo inca locuiesc ai mei. cand s-au mutat acolo eu aveam doua luni 🙂
    Oricum, cand intru in casa aia ma simt tare bine, e ca o fortareata, ma simt protejata cumva…
    Ti pup!

  6. adriank spune:

    Acum nu mai sunt copii pe strazi, ascunselea sau atinsea printre blocuri s-a substituit cu jocuri online. Cam aceasi nostalgie ma apuca si pe mine cand revin pe strada copilariei. Oricum frumoasa zona, case deci probabil e si liniste. Si eu stau in Petrosani, la „casute”, deci cam inteleg care este farmecul acestor zone, aerul curat si multa verdeata.

    • cafeauata spune:

      Bine-ai venit pe aici!
      Din pacate copiii cresc altfel si pentru ei acesta este normalul. Eu ma consider norocoasa pentru copilaria pe care am avut-o, fara celular in buzunar, fara net, fara j-de programe, dar cu multa dragoste din partea celor din jur.
      Fotografia este facuta in Lupeni, un loc unde intr-o vreme chiar si verdeata era neagra de funingine, acum este altfel, gasesc si acolo culorile clujului, pentru ca sunt prea putini cei care se mai incalzesc cu carbuni, iar industria este ca si inexistenta.

  7. eumiealmeu spune:

    eu am crescut în primii ani de viaţă în Ardeal. apoi am plecat în Oltenia, unde am stat vreme de 16 ani. apoi am venit în Bucureşti. de 18 ani sunt în Bucureşti, cu o pauză de 5, în care eram când la Bucureşti, când în Constanţa – cu apartament şi colo şi colo. Ardealul nu-l mai ţin minte. aveam 5 ani când am plecat. apartamentul în care-am crescut mi se pare acum atât de mic şi de pricăjit încât am senzaţia că-l pot ţine în buzu, deşi atunci când trăiam în el mi se părea ca un fel de labirint… (senzaţii, senzaţii!)
    am locuit în primii ani de Bucureşti în 13 apartamente… am amintiri din fiecare, dar nu relevante… (poate doar cum mi-a mâncat o pisică un pui de pe balcon, într-o zi de iarnă, când eu am considerat că pot face economie de frigider 🙂 )
    în schimb, am o durere de inimă cruntă de câte ori urc într-un lift… şi nu apăs butonul pe etajul 6… scriind toate acestea, m-ai făcut să am din nou dureri de inimă…
    ce înseamnă să apeşi pe butoane despre care nu ai habar, dar care răscolesc…
    merci mult de o idee, o să scriu despre asta pe blog! 🙂

    • cafeauata spune:

      Eu m-am legat tare de Vale, de oras, de strada si de starzi, de bloc, de scarile pe care urcau EI. Asa cum acum s-au adaugat strazile din Cluj, blocul, scarile pe care urcam de 28 de ani.
      Durere de inima, parca uneori durere de intreaga fiinta… Stiu cum este!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s