90 de minute!

Suntem doua surori in doua colturi de tara, nimic deosebit daca ma gandesc la faptul ca distantele nu mai reprezinta aproape nimic pentru oameni. Si totusi…

Ea este cu 8 ani mai mare, imi place sa spun si acum „mai mare”, nu „mai batrana”, la fel cum spuneam in copilarie. In acea vreme nu ne-am inteles prea bine, nu aveam aceiasi prieteni, aceleasi preocupari, doar ca eu trebuia cu orice pret sa fiu in centrul atentiei. Gandeam adevarate scenarii cum sa fac si ce sa spun, in asa fel incat prietenii ei (care aveau aceeasi varsta) sa ma prefere pe mine, iar cand nu reuseam cu vorba, treceam la violenta. Unul din cele mai convingatoare exemple este urmatoarea poveste. In fata blocului erau banci, ca in parc, pe care se odihneau cei invarsta, pe care stateau casnicele si tricotau, pe care mai spre seara stateau copiii si se distrau. Eu am ajuns mai tarziu, asa ca n-am mai apucat loc pe banca, dar sora mea, da. I-am propus sa ma lase pe mine in locul ei dar ea nu si nu. Cum aveam la mine galetuta si harletul (din tabla cu maner din lemn) cu care ma jucasem toata ziua, i-am dat cu harletul in cap, i-am spart fruntea, ea a fugit ingrozita in casa la mama, iar eu m-am asezat tacticoasa in locul ei. Dupa aceasta demonstratie intotdeauna a avut grija sa gaseasca o modalitate de a-mi satisface dorintele, chiar daca nu cu mare placere.

Este de inteles ca inca din ziua in care am venit eu pe lume, ea, sora mea mai mare, a fost obligata sa ma apere, sa ma ingrijeasca, sa ma invete. Apoi, cand deja incepea sa fie domnisoara, eu eram „codita” ei, fara mine mama nu ii dadea voie sa mearga niciunde! Si atunci aparea darea si primirea de mita, eu primind ceva ce imi placea tare mult in schimbul disparitiei pentru cateva ore. Cred ca am fost o mica pacoste pentru ea, dar mai tarziu, cand am inceput si eu sa ma tin de mana cu baietii, sa ajung cu 30 de minute mai tarziu acasa decat aveam voie, datele s-au schimbat. Ea era febletea lui tata, de aici se intelege ca el avea infinit mai multa intelegere pentru intarzierile ei decat pentru ale mele. Tin minte o seara de vara, cand cel de care eram indragostita lulea imi spusese ca se insoara. Eu aveam (cred) 16-17 ani, deci nici poveste sa fie o relatie definitiva, doar ca… il iubeam. Cum sa merg eu acasa la ora 8 seara, cand aveam ochii cat cepele, cand aveam impresia ca lumea mea se prabuseste, cand timpul nu mai insemna nimic? Stiam un singur lucru: l-am pierdut. Totusi, pasii m-au dus catre casa, unde ma astepta tata si mama in fata blocului. Am fentat, nu m-a ajuns palma tatei si am urcat scarile in fuga. In casa, radiind de fericire, sora mea imi spune: „Sa vezi ce capeti!” A stiut perfect ce capat, pentru ca in seara aceea tata era in stare sa ma nenoroceasca in bataie, cu palma si cureaua, doar sa stie ca nu il voi face de ras, ca nu va vorbi orasul de fata lui care umbla seara pe strazi. Ingerul meu pazitor, draga mea mama, era atat de speriata dincolo de usa camerei (cunoscand violenta tatalui meu), incat a avut nevoie de cateva minute sa-si faca suficient curaj si sa intre, sa se bage intre tata si mine. Evident, diferenta de furie s-a revarsat asupra ei. Atunci, in acea seara, cred ca preferam sa nu am sora, sau cel putin sa nu fiu nevoita sa impart patul cu ea. A fost o rautate din partea ei, dar cred ca atunci mi-a platit tot ce i-am facut eu pana atunci.

Anii au trecut, a plecat din oras, am ramas doar eu la rasfatat si eram in elementul meu. A tinut doar un an, apoi am plecat si eu, am venit in Cluj. Ne despart 300 de kilometri si o optica aproape total diferita in ceea ce priveste viata. Ne intalnim cel mult odata pe an, cand purtam discutii de complezenta, parca nu am avea amintiri comune. Am fost tentata de multe ori sa-mi impun punctul de vedere, dar mereu mi-am amintit ziua aceea, ziua in care am ramas doar noi doua in casa in care am crescut, prima zi in care nu mai era nici mama, nici tata. Atunci, vecina care a chemat Salvarea cand mama a facut o criza de inima (care i-a si fost fatala), ne-a spus pe un ton tare serios ca trebuie sa ne spuna ceva, ceva ce mama a spus cu ultimele puteri, inainte sa…Deja ma gandeam ca poate nu suntem surori, poate eu am alt tata si acum vom afla. Dar nu, nu despre asta era vorba. Ultimele cuvinte a lui mami au fost: „Spune-le fetelor sa nu se mai certe niciodata.” Cum as putea eu vreodata sa uit aceste cuvinte? Asa cum din acel moment nu m-am mai certat cu sora mea, asa va fi pana la sfarsitul zilelor mele.

Astazi am vorbit mai mult de o ora la telefon, am vorbit ca si cum de maine nu ne vom mai putea auzi, ca si cum astazi s-a deschis o cutie cu cadouri frumoase, amintiri despre oameni, despre locuri, amestecate cu viata nu foarte frumoasa (intr-un anume sens) pe care o are. Am imbatranit…Mi-a povestit, mi-a impartasit cele mai tainice temeri pe care le are, am ras, iar la sfarsit lacrimile ne-a strans de gat, pe amandoua.

Ea este sora mea mai mare si sunt un om fericit pentru ca o am! Astazi mi-a facut cea mai mare bucurie pe care mi-o putea face, stand cu mine la o cafea de amintiri. Sunt recunoscatoare pentru acea ora si jumatate care nu are pret, care a facut-o pe mama sa ne zambeasca si sa fie multumita de fetele ei.

Iubiti-va fratii, ascultati-i, povestiti-le, nu ii uitati!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în OAMENI tare dragi mie și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

17 răspunsuri la 90 de minute!

  1. Costin Comba zice:

    Cand eram mici, eu si fratele meu ne certam, ne bateam si ne sicanam mereu. Mai tarziu, am realizat cat de importanti suntem unul pentru celalalt. Ne ajutam oricand, si cu orice putem. Ne aducem aminte cu drag de clipele cand eram destul de iresponsabili si nu realizam ce inseamna sa ai un frate.

    • cafeauata zice:

      Ma bucur sincer pentru voi! Va numarati printre cei fericiti care si-au dat seama la timp de importanta iubirii de frate…Nimic nu se compara cu linistea pe care ti-o poate oferi un cuvint spus de cel care are acelasi sange cu tine.

  2. redsky2010 zice:

    of, iar mi-ai umplut ochii de lacrimi! noi am crescut separat, am cunoscut-o cand eram deja mare si mi-e mai mult prietena decat sora propriu-zisa. sunt aici, la distanta mare de mama, pentru ca am vrut sa fiu alaturi de ea. nu stiu daca am facut bine, mi-as dori s-o am si pe mama aproape. ideea e ca avem o relatie buna, care se strange intens la necazuri si cum ai zis, barfim cu orele la telefon si stim totul una despre cealalta.
    iti doresc ca diferitele conceptii despre viata sa nu constituie o bariera intre voi!

    • cafeauata zice:

      Trista poveste ai Red, dar frumoasa, pana la urma. Si povestea noastra este frumoasa, chiar daca nu gandim la fel si nu avem aceeasi scara de valori. In definitiv, cea care conteaza este dragostea, ori asta exista, chiar daca uneori suntem prea mandri sa o recunoastem. Tare mult mi-as fi dorit sa o am pe mama aici, in Cluj, dar Dumnezeu a avut alte planuri. Stiu, ca toate se „intampla” asa cum trebuie, deci, sunt fericita ca am o sora mai mare! Iar pentru tine si sora ta, va doresc toata binetea din lume!

  3. Diana Alzner zice:

    Îţi mulţumesc, am de învăţat de aici.

    • cafeauata zice:

      Daca spui ca ceva bun s-a intamplat citind randurile mele, ma bucur nespus. Este viata mea si a sorei mele, si mai este ingerul numit mama. In rest, poate regrete dar si bucurii, lacrimi de dor dar si de fericire.

  4. eumiealmeu zice:

    of, … şi nu mai adaug nimic. dacă vreodată vom vorbi faţă-n faţă îţi voi povesti câte ceva. zile frumoase.

  5. fosile zice:

    Cind,in functie de viata pe care ati avut-o fiecare,aveti o anume filozofie e un pic greu sa intelegi problemele si greutatile pe care le are cealalta.Dar e bine ca reusiti sa stati de vorba,sa va descarcati una celeilalte,de nodurile in git adunate si inghitite cu greu,dureros.Asta inseamna ca sinteti aproape,nu departe,cum ai spus.Va sinteti ,una celeilelte,umar pentru o lacrima si zimbet pentru usurare si lumina.

    • cafeauata zice:

      Ne suntem, doar distanta uneori doare. Atunci cand simt ca e prea mult, ca lacrimile imi ard obrajii, simt ca as vrea doar sa o iau de mana, atat, fara niciun cuvant, pentru ca nu pot sa rostesc nicio silaba…

  6. BlueRiver zice:

    si eu mi-am luat, de foarte murte multe ori, bataie din cauza sorei mai mari… ea era favorita, dorita, eu doar intamplarea de a ma fi nascut… suntem totatl diferite, iar de multe ori mi-am pus si eu intrebarea daca nu cumva nu sunrtem facute cu acelasi tata… e o diferenta de un an si trei luni intre noi, dar nu ne-am inteles niciodata, cat am fost copii, adolescente… acum avem viziuni diferite despre viata, dar ne intelegem, pentru ca eu sunt cea care las, intotdeauna, de la mine, cea care dau mai mult si nu cer nimic in schimb. Dar, oricum ar fi, este sora mea si o ajut la nevoie 🙂

    • cafeauata zice:

      Oricum a fost, as da urmatorii ani din viata pentru inca un an de copilarie, cu bataile primite cand saream calul, cu maimutarelile cu sora mea, cu tot ce a fost frumos si mai putin frumos…Iar cand ultima dorinta a mamei mele a fost sa nu ne mai certam, amandoua facem tot posibilul sa o indeplinim. Pana acum am reusit, sper doar sa fie la fel si de acum inainte…

  7. eumiealmeu zice:

    @BlueRiver: te îmbrăţişez ca pe o cunoştinţă veche. povestea mea e ca a ta, dar la început. pentru că sfârşitul tău optimist la noi nu se poate pune la socoteală, din nefericire. este ceva uimitor, cum poate conta prietenia în viaţa omului, mai mult decât relaţia de rudenie, dar Îi mulţumesc lui Dumnezeu că a făcut asta, pentru că altfel aş fi fost prea singură pe lume…

  8. ANA zice:

    Ce bine este sa ai o sora; eu toata viata am tinjit sa am si un suflet apropiat linga mine sa ne putem plinge sau bucura impreuna .In schimb am doua fete cu un an si jumatate diferenta de virsta intre ele , dar foarte diferite sub toate aspectele si care nu se prea inteleg; nu-si dau in cap dar nu prea comunica . Pentru ca cea mare este in America iar cea mica in tara si eu ,le repet obsesiv si le pun sa-mi promita ca vor avea grija una de alta cind eu nu voi mai fi.

  9. cafeauata zice:

    Doar acum realizez cat este de bine ca o am pe sora mea. Si nu iti face griji, fetele tale se inteleg, chiar daca nu pare, au acelasi sange, nu se poate altfel, doar ca viata inca le-a lasat sa creada altceva…
    Te imbratisez!

    • ANA zice:

      Mi-ai dat mari sperante cu remarca asta”Viata le-a lasat sa creada altceva”.Acum fetele mele sint impreuna citeva zile: cea mica a mers in America cu probleme de serviciu si in urma cu 2 saptamini cind a luat biletul de avion – era pt alt oras decit cel in care se afla sora ei- m-a anuntata ca va merge si la ea . M-a bucurat forte mult decizia ei, eu nu intentionam sa o oblig in vreun fel sa se vada cu sora ei. Am cumparat impreuna cadouri ca pentru un Craciun de vara si…………. o astept sa se intoarce cu vesti bune despre intilnirea lor . Iti multumesc pentru ca mi-ai intarit ideea ca poate fi si altfel.

      • cafeauata zice:

        Sper si eu ca imi vei da vesti bune la intoarcerea fetei tale din America!
        Daca ai putea sa intri in sufletul fiecareia, dincolo de ceea ce arata, ai avea surpriza uriasa de a vedea multa iubire, asezata, fara sa se arate (Dumnezeu stie de ce) pentru cealalata. Dar toate isi au rostul si timpul lor… Ai incredere in ele si in iubirea cu care le-ai crescut.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s