Prietena draga

In urma cu multi ani, am avut marele noroc sa cunosc unul din oamenii deosebiti care si-au pus amprenta pe viata mea. Diferenta de varsta este de exact 20 de ani, asa ca ar fi putut sa-mi fie mama, dar si sora. De fapt, multa vreme mi-a fost ambele.

Cand aveam eu o problema, cand simteam nevoia ca trebuie sa refulez, mergeam la ea la o cafea, o visinata de casa ori un vin bun si-mi spuneam tot pasul. Ma asculta, nu ma judeca niciodata, dar intotdeauna incerca sa ma invete cum ar fi bine pentru mine. Uneori ii urmam sfaturile, alteori ii spuneam ca-mi cere prea mult, asa ca faceam cum imi venea mie.

Erau si zile in care ea se simtea vulnerabila, sau avea nevoie de un ascultator si-atunci eram cu ea. Viata si-a facut-o cum a crezut ea ca este mai bine, s-a descurcat in Cluj, fara sa cunoasca pe nimeni, a devenit nelipsita din lumea buna. Pentru ca sa poata duce viata boema la care a tanjit, a facut nenumarate compromisuri, dar – in definitiv – cine ar fi avut dreptul sa o judece?

De la ea am auzit intaia data ca te poti simti acasa ca intr-o gara si tarziu am inteles ce inseamna asta, doar dupa ce „mi-a tradus”, pentru mine acest sentiment fiind total necunoscut.

Si la ea am ascultat foarte multa muzica clasica, stia dupa primele note despre ce este vorba si-mi povestea despre compozitor, despre opera, despre dirijor. Datorita ei l-am indragit pe Pavarotti, l-am descoperit pe Paler,am vazut primele picturi in ulei cu flori si am cunoscut (la o cafea) una din Doamnele Teatrului Clujean.

La ea am simtit ca nu este o rusine sa-ti adori mama, sa-ti iubesti locul natal, indiferent care ar fi acela si sa incerci sa pastrezi vie amintirea celor care ti-au fost dragi. Si ea a pastrat de la mama ei doar lucruri marunte, aparent fara importanta, dar incarcate cu atata dragoste, incat aveam impresia ca doar cu o clipa in urma citise mama ei din acea carte de rugaciuni.

Tot datorita ei mi-am reamintit gustul de halva facuta la „Feleacul” si de atunci, in fiecare saptamana mananc cate un pachet.

A avut perioade frumoase in viata, dar schimbarile de dupa revolutie au prins-o la o varsta cum nu se putea mai rau, avea aproape 50 de ani. Au inceput restructurarile, a inceput sa fie vandut tot ce era bun in tara, iar cei care-si faceau SRL-uri angajau doar fete pana in 25 de ani. Atunci a inceput ceea ce avea sa ne desparta in spatiu.

S-a hotarat sa mearga ACASA, acolo unde o chemau toti cei dragi ei, dar care deja erau plecati dintre noi. O chema casa in care copilarise, muntii Semenic si Nera, doamne cat de frumos povestea despre Cheile Nerei! Si a plecat…

Colt de rai

Sunt cativa ani de atunci, ani in care am fost de cateva ori la ea, acolo unde nu se mai simte ca intr-o gara, se simte ACASA. Nu a fost usor sa se acomodeze, dar atat de mult si-a dorit sa traiasca intre peretii aceia plini de trecutul alor- ei, incat a trecut peste orice dezavantaj. A stiut sa-si cladeasca o viata noua, asa cum si-a dorit in toti anii cat a stat departe. A ajutat-o si zona minunata, de care nu poti face abstractie si pe care iti este usor sa o preferi forfotei si mizeriilor din oras. A fost primita cu drag de niste fantome parca, ultimii contemporani ai parintilor ei si ai altor vremuri demult apuse.

Un drum care serpuieste in lungul localitatii, iar de-o parte si de alta casele sunt etajate, cu carari intre ele. In spatele fiecareia este o curte in care cateii, pisicile si racatetii rataciti se simt asa cum si eu m-as simti daca acolo ar fi casa mea… Cate un zid tine piept pamantului care ar putea avea idei sa vina catre casa, zid in care este o „fereastra” pe unde ies si intra cei cu 4 labute. Acolo am vazut, prima data in viata mea, case in care cresc copaci, case parasite dar atat de bine construite incat zidurile se incapataneaza sa stea in picioare, chiar daca natura incearca sa recastige terenul care candva i-a apartinut. Daca vre-odata viata va va duce pasii in acea zona de basm, nu ezitati si bucurati-va de ce are sa va ofere. Va promit ca nu veti regreta!

De fapt, mi-am amintit de draga de ea, datorita unui fel de desert pe care mi-l facea mama mea uneori.

Dupa ce am cunoscut-o, am inceput sa depanam amintiri gastronomice, ne intreceam in a ne lauda ce facea mama fiecareia dintre noi cand eram copii. Si asa am ajuns la „Nudli”, o chestie pe care eu – evident – nu stiam sa o fac, nu o mai aveam pe mama sa-mi spuna reteta, asa ca am crezut ca nu voi mai manca niciodata. Si totusi, minunea s-a intamplat! Este un desert pe care il fac ardelenii si banatenii, dar si dintre acestia doar cei care au pastrat reteta si obiceiul de la bunici. Mama mea facea gomboti cu prune si dintr-o parte din aluat imi facea special nudli. Forma din aluatul acela un sul lung, apoi il portiona si forma multe suluri cat degetul mic, pe care le fierbea in apa clocotita, apoi le tavalea in pesmet amestecat cu zahar. Secretul consta in echilibrul dintre ingrediente. Acum fac si eu si sunt in stare sa nu mananc altceva 3 zile la rand, atat de mult imi plac.

Nudli

Mi se pare uimitor cum in viata intalnim pentru o perioada oameni care apoi conteaza atat de mult pentru noi, chiar daca drumurile ne despart. Cum niste „nudli” imi amintesc inevitabil de prietena mea, la fel cum imi amintesc de ea de cate ori imi este dor de muzica clasica ascultata la pickup. Si – uneori – mi se face dor de o visinata facuta de ea sau de o prajitura „Greta Garbo”, pe care o facea obligatoriu de Craciun pentru ca asa facea si bunica ei. Multumesc, draga mea prietena!

Acum ne mai auzim de Sarbatori, de ziua mea, de ziua ei si cand ni se face tare dor si viata de zi cu zi ne lasa putin timp doar pentru noi.

Pentru ca mi-a fost dat sa am in preajma astfel de oameni, Ii voi fi mereu recunoscatoare.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în OAMENI tare dragi mie și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

14 răspunsuri la Prietena draga

  1. Chirca zice:

    Emotionanta postare! E un noroc mare intalnirea cu un asemenea om. Si ce curaj intoarcerea „acasa”, pentru cineva „nelipsit din lumea buna”! Ne-ar place sa ajungem vreodata prin Semenic… Cand ni se va face tare dor…

    • cafeauata zice:

      Multumesc pentru cuvintele frumoase!
      Intr-adevar, sunt un om norocos! Curajul i-a fost dat de dorul nebun de ACASA, dor care nici dupa 30 de ani nu a palit. Acum, „lumea buna” a Clujului inseamna altceva, este ceva strain celor care au trait alte vremuri, ei nu-si mai au locul printre proaspetii „avuti”. Asa ca, nu a pierdut nimic, a castigat in schimb enorm!
      Daca va va fi suficient de dor, amintiti-va de Cheile Nerei si imprejurimi, de Valea Jiului si Retezat, de Vulcanii Noroiosi din Buzau si incercati sa le vedeti pe toate, impactul va fi urias!

  2. fosile zice:

    Sasca Montana.
    Daca vii din munte intri in Sasca locuita de austrieci adusi aici cu catel si purcel,cu afaceri,firme,fabricute,industrii care sa sustina mineritul din zona.Normal ca ei si-au construit aici la fel ca in locul lor de bastina.In mijlocul vaii drumul serpuind pe linga o apa sapata adinc si zidite malurile.Apoi,de-a dreapta si de-a stinga casa linga casa,zidite intre ele-un meterez de netrecut-cu mici spatii de trecere (cit pentru un magarus cu bagaje) pentru casele din spate plasate mai sus pe terase sapate in stinca muntelui si tot asa pe doua,trei sau patru nivele.
    Prima data cind am ajuns acolo,ramas in mijlocul drumului aveam si senzatia de siguranta,ca intr-o cetate bine aparata,dar si cea de a fi ramas descoperit fara posibilitate de aparare,din pozitia de intrus.
    Apoi cunosti imprejurul care a fost deosebit (inca reuseste sa mai fie),oamenii vechi-citi mai sint- si cei noi.Si iti vine sa te stabilesti definitiv acolo.

    • cafeauata zice:

      Intr-adevar, austriecii si-au pus amprenta pe tot ce vezi acolo! Totul este istorie, orice vezi, iti aminteste de trecut, fara sa mai amintesc de un pseudo-muzeu particular, unde -daca ai curiozitatea sa intri- greu te poti desprinde de lucrurile pe care le atingi.
      Mai este poiana in care erau baile, cu cladirea in care se desfasurau balurile. Iar felul in care sunt dispuse casele, in trepte, cred ca este unic la noi in tara.
      Multi dintre cei nascuti in zona si plecati in tari straine s-au intors si si-au cumparat cate o casa unde vin in concediu. Mi se pare firesc!

  3. acuarele zice:

    Ma bucur pentru tine ca ai o asemenea prietena nepretuita!
    Stiu cat e de pretioasa, si eu am trei prietene bune din copilarie de care ma despart de fiecare data foarte greu, atunci cand se reintorc in tara, la parinti si locurile natale…

  4. tetris zice:

    Cheile Nerei mi s-au parut printre cele mai frumoase locuri din tara, avem in plan o re-venire pe acolo. Iar mi-ai trezit amintiri … 🙂
    Cat despre o prietenie atat de frumoase – esti foarte norocoasa!

    • cafeauata zice:

      Ma bucur ca trezesc amintiri placute! Intr-adevar este un loc superb, unde – poate – vom ajunge din nou si noi la un sfarsit de saptamana.
      Nu pot sa imi imaginez cei 20 de ani fara ea. Chiar daca nu ne vedeam zilnic, o stiam la cateva blocuri distanta si imi era bine.

  5. fosile zice:

    Ce dragut catel ai.
    I-am dat un os si a scos limba la mine!?

  6. isis zice:

    Prima iesire la munte impreuna cu Valsis a fost in Siriu si Penteleu. Eram studenti, ne cunoscuseram de doar trei luni. Un an mai tarziu, prin vremea asta, aveam sa mergem zece zile in Cheile Nerei. Sasca Rusca, Sasca Montana, Pestera Dracului, Moara lui Trifu… toate-mi sunt amintiri dragi.
    Era Pastele si 1 Mai, iar noi, vreo zece tineri, nu mai aveam paine, magazinele fiind inchise de Ziua Muncii. Am incercat la biserica si am capatat cativa colaci, apoi ne-a lasat Trifu, morarul, o punga de malai in cort. Ne-am descurcat, chiar de n-aveam bani, ca studenti.
    Ne-am propus atunci sa revenim la Nera. Au trecut nouasprezece ani si n-am facut-o. Azi avem banii, masina sa ajungem in zona rapid si confortabil, copiii carora sa le aratam ce locuri frumoase exista in tara… dar nu mai e timp si disponibilitate.
    Hai ca prea m-a apucat nostalgia, iar eu incerc sa pastrez echilibrul in fiece clipa…

    Prietena ca a ta n-am avut, desi mi-am dorit mereu.

    • cafeauata zice:

      Dumnezeu mi-a dat o prietena si o prietenie la care n-as fi avut curaj sa sper. Pot doar sa fiu recunoscatoare si sa regret ca au trecut prea repede anii in care am fost aproape. Si, cum amandoua suntem plangarete, cand ne auzim la telefon avem glasurile sugrumate. Imi doresc sa mai ajungem la ea, poate intr-o zi dorinta va fi implinita…
      Puteti merge linistiti, sunt o sumedenie de pensiuni, elegante, cu tot confortul, iar despre peisaj pot doar sa-ti spun ca este aproape la fel de frumos. Cu o exceptie: veti vedea munti defrisati, dealuri pe care au mai ramas doar niste cioturi. Dar nu aceasta priveliste predomina, asa ca… DRUM BUN!

  7. ANA zice:

    Prietenia este cel mai peren sentiment; fericiti sint cei ce au prieteni buni, cine nu-i are sa aibe curajul sa-i caute. Nicaieri nu este ca acasa . Si eu ma voi intoarece in curind ACASA dintr-o gara unde am stat vreo 40 ani.

  8. cafeauata zice:

    Pe cei pe care ii am de cativa ani buni, nu i-am cautat, au venit pur si simplu si au ramas. In zilele noastre este mai greu cu apropierea dintre oameni, dar nu imposibil, o demonstreaza si internetul. Ma tot gandesc unde si in ce conditii ai fost plecata 40 de ani, poate imi vei povesti intr-o zi…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s