Solutii pentru patroni

De regula, tv-ul functioneaza pe post de radio, nu prea stau sa si vad figurile de pe „sticla”, imi ajunge doar sa aud dezbaterile, stirile, muzica. Dar …

M-am enervat intr-una din serile trecute ascultand o emisiune moderata de Dana Grecu. Si nu moderatoarea era sursa iritatiei mele, pentru ca (in general) imi place felul ei dracesc de a spune unele lucruri, de a-i provoca pe cei prezenti. Si-atunci, m-am asezat sa prind mai bine sensul vorbelor.

In mare stiu ca era vorba despre urmatoarele scumpiri ale carburantilor, ale alimentelor de stricta necesitate, ale materiilor prime si a tuturor lucrurilor care se achizitioneaza pe bani. Intr-un fel suntem deja obisnuiti, de aceea in prima faza n-am dat importanta. Pana a intervenit un reprezentant al patronilor.

Acest patron incerca sa-i faca pe oameni sa-l creada ca in astfel de conditii ei, patronii, nu mai pot mentine aceleasi preturi la produsele si serviciile pe care le ofera. Incerca sa ne spuna cat le este lor de greu, cum lucreaza ei in pierdere, cum cauta disperati solutii pentru ca -totusi- afacerile sa ramana pe linia de plutire. Primul impuls pe care l-am avut, a fost acela de a trimite un mail, cu solutii. Insa emisiunea primea doar SMS-uri, care costau 0.62 Euro, fapt pentru care am renuntat.

Iata care sunt unele dintre cele mai la indemana solutii pentru cei care poseda o firma, trec prin criza economica, dar nu sunt dispusi ca ei si copiii lor sa simta asta:

1. Se renunta la bonurile valorice de masa acordate muncitorilor;

2. Se pune de o intalnire intre patru ochi cu fiecare muncitor in parte si i se aduce la cunostinta ca -pentru ca firma sa poata supravietui- are doua variante: ori i se face un nou contract de munca cu 4 ore lucratoare/zi, in realitate urmand sa lucreze ca si pana acum (12-14 ore), ori i se opereaza lunar cate 2 saptamani de concediu fara salar, in realitate neavand nici macar o zi de astfel de concediu. In ambele variante scad darile la stat, iar muncitorului ii scade in acte perioada lucrata;

3. Daca pana acum a fost decontata contravaloarea abonamentului la transportul in comun, se poate face economie renuntand la acest obicei;

4. Daca au existat stimulente gen: premii, iesiri la restaurant, mici atentii de ziua de nastere, ajutoare in cazuri neplacute pentru muncitori sau familiile acestora, acum este momentul sa le explice patronii ca acele vremuri s-au dus, este criza si nu sunt bani;

5. Daca s-au incarcat banii pe carduri la termen pana acum, de acum inainte se va declara sarbatoare in firma ziua in care s-au mai incarcat 100 lei. Astfel, tu, patronul, poti sa te folosesti de fondul de salarii pentru altceva, intre timp gasesti ceva marunti si inchizi gura celor mici. Cu timpul, nimeni nu va mai stii pentru care luna este platit, toti se vor bucura ca au un loc de munca;

6. Cel putin o data pe zi striga cu gura mare ca nu sunt bani in firma, fii isteric si jigneste-ti subalternii, din bun simt ei nu vor spune nimic;

7. Incearca sa lansezi zvonul in firma, cum ca ii vei da pe toti in somaj, dar se va munci normal, iar banii ii vei da la negru. Nici macar atunci nu vei fi, tu, patronule, contrazis. Vei avea negri pe plantatia ta ca si pana acum, nu trebuie sa te sperii ca va trebui sa renunti la orele de SPA si sala, ori la SUV-ul pe care l-ai achizitionat in leasing, ori la orele de mate, germana sau mai stiu eu de care, pe care le platesti minunatilor tai copii. Tu, patronule, nu trebuie sa renunti la nimic.

Din cati patroni stiu eu (direct sau indirect) majoritatea deja aplica aceste solutii, nu stiu cum de nu le stie cel care m-a enervat la tv.

PS. Daca incearca oricare televiziune sa filmeze la tine in firma situatia ivita, nu uita ca si ei pot fi platiti! Aici ar fi bine sa nu fi zgarcit…

Acest articol a fost publicat în Rautati de fiecare zi și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

11 răspunsuri la Solutii pentru patroni

  1. Alexandra spune:

    Si eu ma gandeam la chestia despre care ai scris, dar mi-a iesit altceva …:D
    Haide ma sa ne amagim ca vor veni vremuri mai bune!

  2. De ce accepti toate mizeriile astea?

  3. cafeauata spune:

    Bine ai venit!
    Pentru ca imi lipseste curajul? Pentru ca anul nasterii mele este ’63? Pentru ca tin cu dintii de un catel care la plecarea mea ar fi „aranjat”?

    • iulia spune:

      Eu sunt nascuta in ’62 si sotul meu in ’60 si am avut 3 firme. A trebuit sa inchidem tot din cauza lui Basescu si a hienelor lor si din cauza milioanelor de PROSTI care i-au votat a doua oara. Am ramas cu datorii din cauza ca nu am inchis la timp. Ne era mila de angajati si tot speram ca se va redresa cumva. Am platit inca jumatate de an salarii si chirie si am amanat furnizorii. Cand a fost clar ca nu mai e nici o sansa, am inchis de tot. Si acum treaba sta asa: ne-a parut rau de salariati, pentru ca eram ca o familie, dar ei au plecat fara nici o ghiulea de picior, liberi ca pasarea cerului, pe cand noi avem datorii imense, pe care dracu’ stie cand le-om plati si din ce… Eu dau meditatii 7 zile din saptamana, am zile in care muncesc 10-11 ore, iar sotul meu… sa nu mai vorbim… Asa ca, vezi tu, moneda mai are si cealalta fata, nu numai aia pe care o vedem noi…

      • cafeauata spune:

        In urma cu cativa ani, multi isi imaginau ca este trendy sa ai firma, sa fii patron. Noi nu ne-am imaginat si nu am beneficiat de nimic ce ar fi putut sa fie experienta, vacanta sau casa noastra de vis. Noi am ramas tot noi si mereu imi amintesc de ce imi spunea tata: „Intinde-te cat iti ajunge plapuma”. Intr-adevar ca in acest fel nu ne-am ridicat pe scara sociala, dar am ramas tot noi, ceea ce – in zilele noastre – nu este putin lucru, zic eu.

  4. iulia spune:

    Mentalitate tipica de angajat… Habar n-ai ce inseamna grijile unui patron care nu mai face fata crizei… Nu zic, or mai fi si patroni rai, dar marea majoritate se lupta cu economia de piata si nu le e usor mai ales in zilele astea… Nu e usor sa ai angajati de ani de zile si sa trebuiasca sa le spui ca inchizi afacerea si ca ii lasi pe drumuri…

    • cafeauata spune:

      Bine ai venit!
      In primul rand vreau sa spun ca regret cele cate ti s-au intamplat si sper ca lucrurile sa se schimbe in bine cat de curand.
      Nu am habar de grijile unui patron, pentru ca asta a fost alegerea mea. Pentru ca niciodata nu am vrut sa stiu sa trag pielea de pe cel mai putin norocos decat mine. Pentru ca ma multumesc cu cat pot sa castig in limite rezonabile, fara a fi ahtiata dupa tot ce are „lumea buna”. Pentru ca nu ma intereseaza „oamenii” care nu stiu sa-si infraneasca dorinta de a avea bani. Decent se poate trai chiar daca esti doar un angajat, totul este – ca intotdeauna in viata – sa stii sa te opresti, fara a te simti plafonat.
      Oricate beneficii ti-ar aduce una, doua sau j-de firme, viata nu ti-o pot plati toti banii din lume! Poate ca suntem datori sa incercam sa ne fie mai bine, dar eu nu am excelat in astfel de curiozitati, pe cand altii…
      Si, cu aceasta mentalitate tipica de angajat, spun doar: „Scapa cine poate”. Atata timp cat nu exista minim de respect pentru cei care muncesc intr-o firma, pana atunci chiar nu plang de mila niciunui patron care inca isi permite luxuri fara numar, in timp ce latra intr-una ca nu sunt bani.

      • iulia spune:

        Chiar asa iti imaginezi tu patronii? Sunt stupefiata. Niste bogatasi care jupoaie pielea salariatilor??? Gresesti. Or fi si de-aia, dar nu-i poti judeca asa pe toti. In definitiv, nu incerc sa te conving, pentru ca e clar dupa cat de dura esti in exprimare ca ai niste opinii foarte adanc inradacinate si de neclintit. Cunosc o groaza de oameni care au ales varianta de a-si construi de la zero o firma si care s-au luptat si se lupta ingrozitor cu porcariile de legi inepte, de taxe imbecile, oneroase, cu coruptia si hotia din tara asta blestemata si uitata de Dumnezeu. Nici vorba de exploatatori si de viata in lux. Nici vorba! Tu faci -fara sa-ti dai seama – o confuzie majora: ii confunzi pe cei care fac afaceri cinstite, fara nici o proptea, fara nici o furaciune, cu aceia care fac afaceri cu statul, care dau un tun, care dau spaga, triseaza licitatiile etc….
        De cand cu discutiile astea despre bugetari, am fost ingrozita cand am aflat ce salarii aveau unii dintre ei. Ce al 13-lea salariu, ce prime de vacanta, de intoarcere din vacanta, de porc, de miel, de muraturi, de aia a calului din varful dealului….. Ce sporuri de rusine, de zambet, de stres, de orice! Mizerabil. Si acum plang toti ca e greu, ca le-a taiat din venituri! Nici mie nu mi-e mila de nimeni. Asta au reusit sa faca nemernicii astia care ne conduc: sa ne invrajbeasca unii cu altii. Nu mi-e mila de nimeni din cei care au simtit ca a venit criza abia in 2010. Sectorul privat, care aducea la buget mai multe de 80% , a fost sacrificat primul , cu inconstienta, inca din 2009. Sa mai sufere acum si altii.

        • cafeauata spune:

          Iulia, hai sa nu ne certam. Din mai multe motive, vreau sa intelegi ca nu am nimic personal cu tine sau cu orice detinator de afaceri care este in afara razei mele de supravietuire.
          In primul rand iti voi spune ca am avut mai mare incredere in „privat” decat in „stat”, de aceea am fost printre primii din fabrica, care am ales sa lucrez intr-o firma privata. Nu m-a speriat si nu ma sperie munca, satisfactia de a vedea contributia mea la bunul mers al lucrurilor este imensa. Mi-am neglijat familia de nenumarate ori, doar pentru ca firma sa creasca. Concediul meu de odihna se opreste in 2009, am ramas restanta de atunci, dar fara a mi se propune plata acelor zile. In firma in care sunt de zece ani am cam uitat ca saptamana de lucru are 5 zile, pentru mine cel mai adesea sunt 6, iar uneori chiar 7. Acum, dupa toate cele pe care le-ai citit in postare si care sunt absolut valabile in cazul meu, am extraordinarul salariu de 1000 lei (una mie) noi, si acestia mai mult la negru decat oficial. Nu poate sa fie vorba de spor de vechime, spor de sarbatori sau orice alte sume in plus. Situatia a inceput sa se inrautateasca inca din 2009, asa cum spui si tu, iar noi, angajatii, am fost cei care am simtit si atunci, si acum.
          M-as putea impaca si cu ideea ca nu sunt bani, dar sub directa mea supraveghere se desfasoara intreaga productie, iar fiind in domeniul alimentatiei publice, dam marfa, luam banii. Nu eu sunt omul caruia sa-i spuna patronul ca nu sunt bani! Dar el insista, poate voi intelege ca nu sunt bani pentru noi, nu pentru ei.
          Ma deranjeaza ingrozitor felul in care isi etaleaza noile achizitii, incepand cu masini si terminand cu noi investitii. E drept, sunt banii lor, noptile lor nedormite, grija lor ca totul este dat gaj la banci, dar contractul de munca a fost incheiat cu acordul ambelor parti. Eu ma oblig sa muncesc, iar el se obliga sa ma plateasca. In momentul in care nu-si mai permite sa plateasca prestatia mea, se intrerupe contractul de munca. Dar este constient ca are nevoie de mine, fapt pentru care nu ma da afara, ma duce cu vorba, incearca sa ma convinga de faptul ca nu sunt bani. Si munca merge, banii vin, de dat imi da tot mai putin, lui ii raman mai multi si uite asa…
          Stiu si oameni normali care au afacerea lor, oameni care imi sunt la fel de priteni acum, ca si inainte sa dea de bilanturi si balante contabile, oameni care isi respecta muncitorii, oameni pentru care cel care ii este salariat este mai mult decat atat. Si pentru acestia am tot respectul si sper din suflet sa treaca peste aceste vremuri cu bine.
          Daca te intrebi de ce nu parasesc firma in care lucrez, iti voi spune ca in proportie de 90% din comoditate. Nici macar nu am tatonat terenul locurilor de munca, dar am spus candva, ca daca voi pleca, imi voi castiga singura existenta, cu firma oficiala sau la negru, dar cu siguranta nu voi mai merge inca odata la alt patron. Mi-a ajuns cu munca multa pe bani putini, daca ma crezi.
          Si inca ceva: eu nu l-am votat pe Basescu, dar patronii mei, da!
          Iti doresc o noapte frumoasa si sper ca ne vom mai intalni pe aici, la cafeaua ta.

  5. iulia spune:

    Da, se pare ca tu ai experienta ta, pe baza careia te exprimi, eu o am pe a mea, pe baza careia ma exprim. Pana la urma am aterizat pe blogul tau din intamplare si m-am proptit in subiectul asta fara sa stiu nimic despre tine. Habar n-am ce profesie ai si cum ai ajuns in situatia actuala. In ceea ce ne priveste pe noi, doi banali ingineri, nu pot sa spun ca am ales sa fim „patroni”. Sotul meu lucra la o intreprindere foarte cunoscuta, care a fost desfiintata peste noapte si toti angajatii lasati pe drumuri inca din 1992. A fost o conjunctura atunci in care a trebuit sa ne facem o firma impreuna cu soacra mea, care lucra in comert, simpla vanzatoare (e greu de explicat, e prea lung… a fost practic obligata sa ia in locatie de gestiune raionul in care lucra, altfel ramanea pe drumuri). Si cum ea, femeie nici cu liceul terminat, nu facea fata, sotul meu a trebuit s-o ajute un timp (oricum, el era la ora aia somer). Dintr-una intr-alta s-a trezit angrenat in biznisul asta si asa a ramas pana anul trecut. Eu, in schimb, am lucrat pana acum 7 ani intr-un mare institut de proiectari, privatizat si el pe usa din dos… Asa ca si eu am fost angajata pana n-am mai suportat magariile care se faceau acolo si care, la o adica, se spargeau in capul nostru. Am renuntat si m-am dedicat cativa ani casei si copiilor, suplinind mai ales porcaria asta de invatamant si meditandu-mi copiii la toate materiile la care era necesar (matematica, fizica, informatica, romana, limbi straine etc…) . Noroc ca mi-a placut cartea la viata mea si am fost tocilara perfecta toata viata mea. Intre timp am facut tot ce am putut pentru firmele noastre: site-uri (constructie si administrare), marketing, gerstiune computerizata… ma rog, tot ce era nevoie. Si a venit criza cu masacrul care a urmat in sectorul privat: 300.000 firme inchise numai in primul an. Am supravietuit. Nu am imprumutat niciodata nimic de la nici o banca, stam intr-o casuta modesta, concediile ni le-am facut tot modest: doua Bulgarii si 3 Grecii in tot anii astia. Masini: una normala si o duba pentru marfa. Am reusit sa mai supravietuim un an. Pana la 1 mai 2010. Ne plangea sufletul dupa angajati: ce vor face, cum se vor descurca… Daca omoram afacerea cu juma’ de an inainte, poate ca inchideam fara datorii. Asa, acum trebuie sa supravietuim cu te miri ce si sa mai si platim in dreapta si in stanga… Crezi ca pe fostii nostri angajati ii apasa ceva? Nu, fireste. Oricum, de-a lungul vremii am avut angajati care isi imaginau ca banii incasati ne intra toti noua in buzunar. Le-am explicat ca e o tampenie, dar nu si nu! Ei au ramas cu ideea asta imbecila : ca noi ne umplem de bani. De-aia zic: sa te fereasca Domnu’ de mentalitatea de angajat, ala care e convins ca patronul are de unde dar nu vrea el sa-i dea si lui….
    OK, inteleg ca la tine e altfel, dar prea suna a refrenul stiut si nu m-am putut abtine… Sper ca nu te-a suparat sinceritatea mea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s