Poate sa fie mai usor, daca vrem

In 22 ianuarie ’83 eram in culmea fericirii, asteptam deja sa devin oficial jumatatea lui.

In 22 ianuarie ’98 ma desparteam definitiv de tatal meu si se nastea speranta ca o voi rasfata pe mama asa cum n-am facut-o pana atunci.

In 22 ianuarie 2011 ma bucuram de cat de frumoasa este aceasta zapada.

Cele de mai sus nu au nici o legatura cu ce urmeaza sa scriu.

Se obisnuieste tare des (prea des as spune eu) sa se scrie despre durere si singuratate, despre nevoia de a avea pe cineva alaturi, despre suferinta in singuratate, despre nefericirea izvorita din toate acestea. Ganditi-va putin logic. De ce te doare daca nu esti singur? De ce te simti singur daca cineva te tine de mana? De ce ai nevoie mereu de altcineva decat de cel / cea care deja este langa tine? De ce esti nefericit daca cineva iti spune zilnic „Buna dimineata” si „Somn usor”? Faceti-ma si pe mine sa inteleg, ca doar nu sufera toata lumea de „singuratate in doi”, sau poate ca da? Daca la ultima posibilitate raspunsul este afirmativ, atunci e naspa rau, dragilor. Inseamna ca acesti scriitori pe bloguri sunt neantelesii pamantului, norocul lor ca s-au inventat cuvintele mari, ca pot plange ca ii doare. Daca fiecare om ar avea un dram de realism si de credinta in Dumnezeu, ar lasa aceste cuvinte pe seama poetilor si a celor care intr-adevar au o cruce grea de dus. Sau poate toti or fi poeti?

Ma pune in incurcatura orice post citit pe blog, in care apare atata sensibilitate si durere si nevoie de dragoste, de mai ca-mi vine sa le plang de mila acestor oameni care se pare ca traiesc printre lighene, printre calai fara suflete, traiesc alaturi de cineva doar din mila, obligatie sau comoditate, ca in rest mereu sunt in cautare de adevarati oameni, de adevarate suflete, de adevarate mangaieri.  N-am chef sa le comentez intretinand astfel imaginatia lor bolnava. Pentru ca daca le tin isonul, vor avea mereu contraargumente si oricum vor continua sa traiasca in acea lume imaginara, care le va macina noptile, zilele, zambetele. Sa ramana in lumea lor cea fara frumusete sufleteasca la indemana, sa ramana vesnic cautatori de sentimente adevarate, oricum viata va trece si daca refuza sa se bucure de ce au.

Imi place sa simt ca cei de langa mine se bucura asa cum o fac eu, iar daca ei nu reusesc, incerc sa inteleg de ce. De ce cand ninge de 3 zile si totul afara este ca intr-o poveste, de ce sa nu te bucuri? De ce sa nu realizezi ca nu esti singur, si ca daca ceva te doare,trebuie sa o spui in primul rand celor de langa tine, poate au dispozitia sa te ajute? De ce preferi sa strigi in tine, decat sa-i soptesti celui de langa tine?

Probabil nu voi stii raspunsurile niciodata, pentru ca eu daca am o durere, o impartasesc si cu altii, chiar daca nu ma pot ajuta, macar sa stie ca am nevoie ca ei sa fie langa mine.

Sa ma bucur pentru mine?

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în intrebari, Uncategorized și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Poate sa fie mai usor, daca vrem

  1. Gaborul zice:

    Cam trista postarea 😦

    • cafeauata zice:

      Trista pentru cei care traiesc vesnic „singuri” si nemultumiti. Pentru mine au fost doar niste pitici de pe creier pe care i-am dat afara (nu ca n-as avea si eu in aceste zile tristetile mele, dar si pe acestea le consider frumoase).

  2. psipsina zice:

    eu nu îmi împart durerea cu nimeni. m-am învăţat să o port aşa, a mea, să o sting în zâmbet, să o duc ca pe un cpil orfan, ori să spun asemeni lui scarlet „mă voi gândi mâine la asta”
    celor care nu sunt asemeni mie, celor care plâng tristeţile şi durerile şi neîmplinirile lor, încerc să le întind mâna, dacă o cer.
    şi încerc să îmi port viaţa aşa cum este, cu frumosul şi binele ei, cu clipele copleşitor de frumoase ale ei.
    unii oameni însă nu vor să fie aşa, sunt structural concepuţi să vadă mai întâi lacrima şi apoi zâmbetul. îi putem condamna? nu. îi putem ajuta? numai dacă vor cu adevărat…

    • cafeauata zice:

      Ma gandeam la aceia pentru care orice ar face sau ar spune cei de langa ei, tot ar avea motive de nemultumire. Si imi este teama ca „boala”este molipsitoare. Eu, structural – cum spui tu – sunt o pesimista, asa ca relativ usor as putea sa trec in tabara celora care isi plang de mila, de aceea prefer sa stau mai la distanta de ei.
      Evident, daca un om drag mie trece printr-o pasa proasta si prezenta mea ii face bine, sunt alaturi de el.
      Cu siguranta voi mai avea si eu tristeti, le voi spune sau nu, dar imi va trece, (cu sau fara ajutorul cuiva) pentru ca asa este normal.

  3. isis zice:

    Cred ca tocmai ne-ai dezvaluit secretul relatiei tale frumoase si lungi din viata de zi cu zi… Il stiam si eu, dar imi face bine sa-l mai aud si de la altii! 😉 Multumesc.
    Da, bucura-te, indragostito.

  4. fosile zice:

    Sa se bucure cei de linga tine.Ei sint in cistig.
    Sper ca stiu sa aprecieze…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s