1998

Voi scrie o poveste, pentru ca n-am reusit macar la 20 de ani sa fiu suficient de matura, deschisa fata de ei; pentru ca ma simt datoare.

A fost unul din cei 5 copii, nascuti undeva, langa Sovata, inainte de al 2-lea razboi mondial. Tatal lui, pe nume Luca ( mi-e atat de drag numele asta!) a murit pe front, iar despre mama lui nu a mai stiut nimic de cand el avea cam 15 ani, ea plecase undeva in Iasi, lasandu-si toti cei 5 copii de izbeliste, in sat. Pe vremea aceea nu le-a purtat nimeni de grija, nu au fost dusi in vre-o casa de copii, asa ca fiecare s-a descurcat pe cont propriu. Fetelor (3 la numar) le-a fost mai usor, s-au maritat, au avut barbati care le-a intretinut, 3 fete in 3 colturi ale tarii. Fratele mai mare a avut inspiratia sa mearga in Capitala, acolo prin nu stiu ce intamplare, a ajuns sa faca scoala militara, cu studii continuate in Moscova, apoi a ramas in Bucuresti. Cel mai mic dintre frati (caci despre el povestesc), s-a aciuit intr-un sat vecin, lucra cu ziua pentru un culcus si o farfurie cu mancare.

Era un tanar frumos tare, fetele se dadeau in vant dupa el, chiar si asa sarac cum il stiau. Avea aproape 20 de ani cand multi baieti din zona au plecat in Vale, dorind sa munceasca in mina, sa faca bani, sa stea la bloc, sa fie „domni” sau cel putin „mai domni” decat parintii lor. Neavand nimic de pierdut, ci doar de castigat daca ieseau socotelile, a plecat si tanarul nostru, cale lunga pana in Vale, unde erau fete una si una, unde cu o pereche de verighete se logodea tot mereu, cu care fata era mai tafnoasa, mai cu nasul pe sus. Evident, dupa 1 saptamana logodna era rupta si o lua de la capat. Cam asa se distra el, bineinteles impreuna cu prietenii.(Nu voi inceta niciodata sa admir fotografiile in care il vad atat de frumos, inalt, cu tinuta impecabila, ca si cum niciodata n-ar fi dormit in fan de saracie).

In ’53 s-a logodit si logodit a ramas, fata asta i-a intrerupt sirul de cuceriri, a fost iubirea vietii lui si a ramas pentru totdeauna. A devenit om la casa lui (de fapt nu aveau casa lor, stateau intr-o mansarda cu chirie), cu responsabilitati, cu dorinta de a avea o familie frumoasa, asa cum el n-a avut-o in copilarie. Si au inceput de la 2 linguri si 2 furculite, iar ca masa aveau un butuc din padure. Dar se iubeau!

Au inceput apoi sa se nasca si copiii, care obligatoriu trebuiau sa fie baieti; dar soarta a facut ca primul sa fie fata, al doilea tot fata, al treilea era baiat dar dintr-o gluma nefericita sarcina a fost pierduta, iar al patrulea copil a fost fata. Dintre toti, au mai ramas doar doua fete, prima si ultima nascuta. Printre ortaci era luat in batjocura pentru ca nu era baiat ultimul nascut, iar drept razbunare nici n-a mers la maternitate sa-si vada cele doua fete (sotia si fetita). (Oare eu, ca sotie a lui, cum as fi reactionat?)  S-a intamplat in ’63, cand el era in putere, avea doar 27 de ani si credea ca nimic nu-i poate sta in cale, ca viata nu poate sa-i joace nici o festa.

In ’66 insa, s-a aflat in momentul nepotrivit, la locul nepotrivit si tot ce a urmat a fost o viata de cosmar, pentru el si pentru ai lui. A fost victima unui accident de motocicleta in urma caruia a ramas invalid pentru totdeauna. Viata (mie imi place sa spun ca Dumnezeu insusi) i-a aratat ca pentru toate suferintele provocate altora trebuia sa plateasca; daca a fost increzut cu faptul ca era sarmant, ca ii cadeau fetele la picioare, acum era randul lui sa cada la picioarele celei care ii era sotie si mama copiilor lui, chiar daca nici unul nu era baiat. Ceea ce nu pot inca sa inteleg, este motivul pentru care a trebuit sa sufere si femeia lui, care a crescut singura fetele, care l-a ingrijit pana in ultima lui zi, care de la 30 de ani a ramas langa el, iubindu-l, respectandu-l, chiar daca el nu mai putea sa ofere aproape nimic, pentru ca devenise un om rautacios, invidios pe toti cei care erau sanatosi, pe sotia lui care era tot frumoasa, chiar daca nedormita si plansa de griji.

A avut o relatie speciala cu Dumnezeu, cred eu, acum. De la un moment dat Il renega, Il provoca, Il injura. Stiu (sper ca am dreptate) ca atatea rugaminti I-a adresat fara sa primeasca raspunsul pe care ar fi vrut el sa-l vada, sa-l palpeze, incat in marea lui durere, neputand sa-si accepte soarta, a preferat sa se intoarca impotriva lui Dumnezeu. Sau, poate, nu credea nici un cuvant din cele urate cu care I se adresa. Poate… Este o parte a lui pe care nu o voi cunoaste niciodata, din pacate.

Cu bune, cu rele, au trecut 45 de ani de casnicie. Fetele s-au dus la casele lor, doua in doua parti diferite ale tarii; au ramas doar ei doi, uneori cu cate un nepot in vacanta. Si inca era foarte mandru de sotia lui, de femeia lui, gelos si pe faptul ca ea ar putea sa mai ramana dupa ce el va fi plecat dintre noi. Acest gand s-a cuibarit incet, incet, in sufletul lui, gand murdar, gand ucigator, gand care ii macina fiecare minut in care nu dormea, gand care punea stapanire pe el, intr-un fel  aproape palpabil.

(Se spune ca s-a demonstrat stiintific faptul ca gena care este responsabila de suicid se poate regasi la membrii aceleiasi familii. Tind sa cred aceasta concluzie a medicilor, avand in vedere ca din cei 5 copii de la inceputul povestii mele, doi s-au sinucis). Si cum femeia lui avea inima tot mai bolnava de viata pe care a avut-o, de dorul de fetele ei, de varsta poate (chiar daca avea doar 62 de ani), el a luat hotararea de a nu ramane singur, fara fetiscana de acum 45 de ani. Nu se simtea in stare sa mai respire aerul fara ea, sa mai deschida usa fara sa o vada pe ea, nu se simtea in stare sa supravietuieasca in lipsa ei. Si intr-o zi de ianuarie, s-a sinucis! (Era al 3-lea dintre frati care a ales acest drum!)

A ramas acea femeie frumoasa, imbatranita intr-o zi cat in multi ani, indurerata mai tare decat a vazut-o vreodata cineva. Omul ei s-a dus, a ales sa se duca pentru ca sa nu ramana singur, a fost egoist si i-a lasat ei toata acea durere…

Si-a spus atunci, ca va trece peste asta, ca va avea putere sa deschida usa, chiar daca nu mai era nimeni acasa, ca se va putea aseza la masa, chiar daca un tacam va ramane neatins, ca se va putea inveli seara, chiar daca el este invelit doar de pamant… Asa si-a spus atunci, dar inima ei bolnava si obosita, i s-a impotrivit. Si la doar 40 de zile si nopti, intr-o zi de februarie, s-a dus acolo unde ii era locul, langa omul ei. Dupa 45 de ani, au vrut sa ramana impreuna, nu au putut sa se desparta…

Le multumesc …. pentru ca au fost PARINTII MEI….

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

22 de răspunsuri la 1998

  1. eumiealmeu zice:

    bine, recunosc, plâng. uneori, vieţile oamenilor sunt mai ciudate decât orice s.f. pe care l-ar concepe o minte genială. mă bucur că exişti, în ciuda celorlalte alegeri ale celor din familie. şi mă bucur că poţi să vezi lucrurile bune din ceea ce a fost trist şi greu. şi că, deşi neiubită, ai putut să te ridici deasupra a toate şi să mergi înainte, în vreme ce alţii cu de toate se poticnesc şi-şi spun că-s nefericiţi. eşti o bună profă de viaţă.

    • cafeauata zice:

      M-ai surprins. Inca plang, inca le trimit lacrimi asa cum o fac in fiecare ianuarie si februarie mai des decat in restul anului. E unul di cadourile pe care pot sa-l mai fac lor. Si asteparea, neuitarea, iubirea pe care nu incetez sa le-o port.
      Iti multumesc eumiealmeu, pentru tot.

  2. fosile zice:

    Era mindru.Prea mindru sa recunoasca ca el are nevoie de altcineva sa supravietuiasca.Desi cred ca a recunoscut in fata ginerilor lui care i-au multumit pentru fetele lui frumoase.
    Pacat ca a ales sa plece cind inca mai avea atitea bucurii de impartit cu familia lui(sotie,fete,gineri,nepoti).
    Probabil stia de inima obosita a mamei tale si nu se vedea singur,cum n-a fost niciodata de cind s-a casatorit.
    Mama ta?
    O femeie care a iubit ca toate femeile, care suferit cit toate femeile la un loc,dar care a mers mai departe pentru ca era MAMA.O mama care si-a iubit copii,i-a crescut aproape singura,le-a vazut la casa lor si care merita sa se odihneasca un pic,macar inca un pic alaturi de fetele ei,femei fericite la casa lor.
    Cred ca iti este dor de parintii tai si ma inclin in fata lacrimilor tale.

    • cafeauata zice:

      Multumesc.
      Durerea este alta cu fiecare an care trece, nu pot explica si nici nu caut explicatii. Mereu fac scenarii, incerc sa vad cum ar fi fost daca… Nimic nu poate fi schimbat, asa ca imi duc dorul mai departe si sper din toata fiinta mea ca, undeva, intr-un fel special, ne vom regasi. Mi-am dorit enorm sa o pot rasfata pe mama, macar dupa ce a ramas fara tata; mi-am dorit sa-i pot oferi tot ce n-a putut avea inainte. Dar timpul ei nu mi-a permis…
      Ma simt inca si acum copilul lor, copilul care are nevoie sa fie tras de par cand raspunde inapoi, copilul care a ramas fara parinti mult prea devreme.

  3. psipsina zice:

    sincer, nici nu ştiu ce să spun. extrem de personal postul tău şi extrem de impresionant.
    mă înclin în faţa ta. e tot ce pot să fac. cu admiraţie pentru omul care îşi preţuieşte rădăcinile.

    • cafeauata zice:

      Multumesc. A trebuit sa treaca ceva timp pana sa vad, sa simt astfel. Pe mama am adorat-o toata viata, plecarea ei a fost sfarsitul unei lumi pentru mine. Dar s-a asezat durerea, acum simt si vad altfel lucrurile, traiesc altfel durerea, parca si lacrimile sunt altfel. Dar, fiind ianuarie, trebuia sa ma descarc, trebuia sa dau drumul in eter durerii, altfel ma sufocam.

  4. victoriacus zice:

    Trist.Plang, pentru mama ta…..si pentru a mea; pentru ca mama mea a avut cam aceeasi viata cu tatal meu.Insa ea s-a imbolnavit si s-a dus acum 8 ani.
    Pacat ca oamenii nu isi dau seama cand ii fac sa sufere pe cei pe care ar trebui sa-i pretuiasca.E bine sa invatam din experientele parintilor nostri si sa nu facem aceleasi greseli.

    • cafeauata zice:

      Oricate lacrimi am varsa, niciodata nu vor fi destule pentru mama noastra…
      Chiar si eu am facut-o pe mama sa sufere, nu-ti pot spune cat de mult regret. A stiut, a simtit ca o iubesc enorm, totusi, uneori (copil fiind) am suparat-o. Credeam ca o voi gasi intotdeauna acolo, ca voi putea sa o strang in brate si – fara sa spunem nici un cuvant – vom stii totul. Asa a fost pana in ’98, apoi, nimic n-a mai avut acelasi sens in viata mea.
      Am invatat de la ei sa nu jignesc niciodata un om, sa-mi musc buzele pana la sange fara sa spun nimic, sa fiu umila si sa arat respect. Ma straduiesc sa fiu asa cum ar vrea ei, poate nu mereu reusesc (totusi).

  5. isis zice:

    Desi povestea e trista, e o dovada a maiestriei povestitorului.

    Poate ca totusi nu e atat de trista… E vorba aici despre un tanar care, desi sarac, stia sa-si traiasca zilele la intensitate maxima, despre o dragoste mare, din care s-au nascut copii frumosi, despre devotament si daruire, compasiune si sprijin, despre suflete-pereche, despre iubirea unui copil pentru parintii lui… De cate ori ne-ntalnim cu atat de multe intr-o aceeasi viata? Eu incerc sa vad aceste lucruri, dincolo de toate celelalte.

    Am inteles cat de mult ti-ai iubit mama inca de cand mi-ai „vorbit” prima oara despre ea. Esti norocoasa ca-n inima ta poate incapea atata sentiment. Multi nici nu-l cunosc, din pacate…

    • cafeauata zice:

      Esti un om deosebit , isis (o spun chiar daca ai auzit-o si de la multi altii) si ma bucur tare mult ca te-am cunoscut.
      E trista povestea mea, dar atat de frumoasa… Am multe regrete in ce-i priveste , nu le-am spus aproape nimic din ce as vrea sa le fi spus, nu am incercat atunci sa-l inteleg pe tata si-mi pare rau, nu am reusit sa fiu un om iesit din comun de care ei sa fie mandri… Dar am o mare credinta ca ne vom reintalni, ca voi putea arata ceea ce n-am reusit acum, aici, in aceasta viata (fara aceasta credinta imi este greu sa vad cum as fi trecut peste disparitia lor intr-un timp atat de scurt, fara sa dea nici un semn inainte si la o varsta la care eu inca nu eram pregatita).
      Pentru MAMA … as dori sa fiu geniu pentru o zi si sa-i compun cea mai impunatoare simfonie, adanca, frumoasa, calma, asa cum au fost ochii, mainile si sufletul ei drag.
      Iti multumesc, isis.

  6. redsky2010 zice:

    mda, mi-au dat lacrimile, mi-a parut rau ca s-a incheiat atat de trist. norocos tatal tau sa fie iubit atat de mult de un suflet deosebit. sa-i odihneasca Dumnezeu pe amandoi intr-un loc bun, linistit si impreuna.

    • cafeauata zice:

      Cateodata imi spun ca – pana la urma – tot si toate au un sfarsit, imi fac curaj spunandu-mi ca asa este firesc sa fie. Au fost frumosi, s-au iubit chiar daca nu o aratau in felul in care suntem obisnuiti acum, nu au putut trai decat impreuna si tot impreuna au si plecat. Atunci, i-am spus mamei mele (sigur ma auzea!) sa-mi dea putere sau sa ma duca si pe mine. Mi-a dat putere si acum ma vegheaza amandoi, asa cum au facut-o si inainte, doar ca nu mai pot sa-i mangai. Cred cu toata fiinta mea ca sufletele se intalnesc dincolo de aceasta lume.
      Iti multumesc pentru cuvinte, Redsky.

  7. futilitati zice:

    Fara cuvinte. Povestea ta mi-a ridicat parul pe maini ca la comanda.

  8. Alexandra zice:

    Ti-am citit postul de doua ori si de fiecare data am vrut sa comentez ceva…dar ce mai e de spus? Nimic. Doar sa aprinzi o lumanare pentru sufletele lor.
    Dumnezeu sa-i odihneasca !

  9. cafeauata zice:

    Multumesc, Alexandra!
    Lumanari ard mereu pentru sufletul lor, sa le duca lumina, multa lumina…
    Din pacate ar fi trebuit sa le ofer mai mult atunci cand au fost cu totul langa mine, dar n-am stiut cum, poate.

  10. Alexandra zice:

    Stiu, am si eu regretul asta, pe care o sa-l port pana n-oi mai fi. Cine are parinti in viata nu-i pretuieste asa cum ar trebui, trebuie sa-i piarda ca sa-si dea seama de asta. Din pacate.

    • cafeauata zice:

      Daca as fi avut copii vreau sa cred ca puteam sa ii fac sa inteleaga faptul ca pe parinti trebuie sa-i iubesti, sa-i respecti, neconditionat, din toata fiinta ta. Dar cine stie ce fel de mama as fi fost? Poate doar Dumnezeu, de aceea a ales sa nu-i am.

  11. iulia zice:

    Daca aveai copii, nu mai aveai timp pentru atata nostalgie. Si eu mi-am pierdut parintii aproape deodata. Intr-o toamna nenorocita a lui 2003, tata a descoperit ca are cancer la stomac, iar mama la san. Amandoi bolnavi de aceeasi boala, condamnati… Nici nu vreau sa-mi imaginez ce si-au spus atunci unul altuia… Toate tratamentele au fost in zadar si la unul si la altul. Tata s-a prapadit in ianuarie 2004, iar mama in iulie, acelasi an. Dar m-am intarit, nu am stat sa-i jelesc, nu stau sa ma gandesc tot timpul la ei. Sunt intr-un loc de unde au grija de noi si acum, sunt convinsa de asta, o simt, un loc unde o sa ajungem si noi odata… Am copiii, am viata de zi cu zi care trebuie dusa, trasa, impinsa, cu bune, cu rele… Asa ca nu ii invoc decat daca am o nevoie urgenta de ajutor de la ei sau daca fac o pomenire. In rest vorbesc despre ei numai daca e ceva vesel, o amintire placuta. Cred cu convingere ca tristetea noastra nu le face bine nici lor, acolo unde sunt. De-aia, contrar parerilor pe care le-am citit pe aici, nu mi se pare ca faci bine rascolindu-ti tristetea in fiecare saptamana, cu regularitate. Nu e sanatos nici pentru tine, nici pentru cei trecuti dincolo.

    Ca de obicei, sunt Gica-contra… Iarta-ma.

    • cafeauata zice:

      Nu trebuie sa-ti ceri iertare, nu sunt doi oameni care sa simta la fel.
      Poate ca simt asa pentru ca nu am copii si mintea imi este odihnita. Poate ca viata nu mi-a fost suficient de grea cat sa imi ocupe tot timpul cu gasirea de solutii. Poate…
      Dar tot la fel de bine poate ca, undeva in genele mele, am o nevoie acuta de amintirea ei, poate ca este singurul lucru de care ma agat atunci cand simt ca se naruie ceva in jurul meu.
      Toate sunt cu „poate”.

  12. iulia zice:

    Ce surpriza! Esti treaza la ora asta! Nu am somn si maine am copii la meditatii de dimineata… Pe bune, sa nu te superi pe mine ca ti-am luat blogul la citit la rand, subiect cu subiect, si ca-mi mai dau si cu parerea… sportul national al romanilor…

    • cafeauata zice:

      De regula programul in familia noastra se intrerupe undeva dupa ora 1 din noapte. Fiecare cu calculatorul lui, cu blogul lui si cu comentarii la comun. E placut…
      Chiar nu am motiv sa ma supar, stai linistita. Imi esti draga chiar daca ma contrazici, cu siguranta ca stii tu de ce o faci. In plus, fiecare om are argumentele proprii, de ce sa fiu deranjata?
      Hai! Deschide ochii mari, bea inca o cafea (sau ceai?) si gandeste-te ca este bine, ai varianta de a da meditatii!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s